marți, 27 decembrie 2011

Petrecere in trecere

şi când urmează Revelionul!, o „sărbătoare” mult mai aşteptată decât oricare altele, când reţelele de telefonie mobilă cad ca din pod şi se izbesc de pământ ca ouăle cu coajă subţire, când toţi ne îmbrăcăm care mai de care, damele cu rochii de seară, neaparat lenjerie intimă roşie, ca să poarte noroc, cu bani într-o mână şi paharul de şampanie în cealaltă, cu zâmbete comercializate pentru o singură noapte, cu sânii push-up-uiţi ce tind spre a fi văzuţi, iar domnii cu costume de mii de euro, ceasuri scumpe şi cravate de păr de ureche de mangustă de plastic, sau cine ştie ce, când se strâng în jurul unor mese de-a dreptul împopoţonate şi îşi vorbesc amabil, iar înainte cu 3 zile se insultau subtil prin birouri, alţii stau cu o pâine de trei zile pusă pe masă şi aprind o lumânare ca să vadă s-o mănânce, [ok, unpic am exagerat dar aşa se vede mai bine diferenţa! J] dar au zâmbete de o viaţă pe faţă şi haine de anul trecut, nu au nevoie de foc pentru ca sufletele le ard de bucurie pentru că sunt împreună. Pentru că sunt ei şi sunt la ei acasă. Curat, ordine, furmos, modest. Ce ţi-ar trebui altceva să te facă fericit? Caviar? Vin franţuzesc de nu ştiu câţi ani? Nu. Ce ai nevoie în acea noapte e un pulovăr făcut de cineva drag, pentru tine special, o îmbrăţişare şi prezenţa persoanelor pe care le iubeşti şi care te iubesc fără steluţe cu scris mic la nota de subsol, ca în contracte.

Ştii prin ce se defineşte omul? Nu prin ce e în noaptea de Revelion, sau de oricare altă sărbătoare gen Paşte sau 1 Decembrie, nu prin ce face şi cum e el în acel moment... ci prin ce lasă după, atât fizic cât şi emoţional, spiritual. Exerciţiu: rămâi 20 de minute în locul unde îţi petreci Revelionul [de pildă, în faţa primăriei], după ce pleacă toată lumea şi observă ce e acolo sau în dimineaţa următoare, pe străzi lăturalnice. Aia ne caracterizează ca oameni, fiind suma gândurilor, vorbelor şi acţiunilor lor.
Personaţ ştiu că e posibil să te simţi bine şi prin alte mijloace. Poţi ieşi în evidenţă şi cu binele.

Sper ca anul care vine să vă aducă în pragul schimbării în bine, să vă apropie de cei dragi şi să apreciaţi ce pot ceilalţi să ofere! Numai bine, pace şi dragoste! 

marți, 6 decembrie 2011

Cruce. Ghimpi. Pace


Încă de cum m-am trezit aveam bucuria în mine, în minte şi pe chip. Cel puţin aşa îmi părea. Ştiam unde merg, poate e motivul, poate nu.
Pe drum, glume în maşină, poveşti, destăinuiri...
Când am ajuns, cu fata spre cer dar cu capul pelcat, oarecum, am intrat înauntru.
Imagini, chipuri de sfinţi, sculpturi în lemn masiv, candelabru cu locuri de lumânări, totul aducea a foarte vechi. Zidurile bătrâne, foarte groase, păreau de fortăreaţă. Era, de fapt, o fortăreaţă spirituală. Când am intrat acolo am început să zâmbesc, simţind singuranţa ce mă înconjoară. Stilul dinauntru era nou pentru mine. Picturile şi icoanele sfinţilor erau puse până la un anumit nivel binedelimitat de o linie de grosimea degetului ce înconjura tot interiorul mănăstirii. De desubt de linie era alb. Era pur. Era curat. În minte îmi apare acum imaginea unui om cu riduri de păcate pe frunte care, smerit fiind, se roagă în genunchi la o icoană, iar albul peretelui dinprejurul lui începe să prindă culori închise, reci, sumbre care, ca fâşii de cărpe, se răsfiră spre barajul despărţitor dintre noi şi sfinţi. Când se izbesc de acea linie, trec dincolo, mai sus, unele mai greu, altele mai uşor, pe măsura, gravitatea şi greutatea păcatului pomenit, ca mai apoi să se întoarcă dinspre linie şiroaie aurii ca razele soarelui dimineaţa târziu, la acel om, ştergându-i grimasa, lăsând loc zâmbetului de mulţumire.

Răcoarea dinauntru te ducea la verticalitate, la a-ţi recunoaşte şi analiza la rece faptele.
După ce am ieşit din mănăstire am început să mă plimb prin curte, prin pacea ce înconjura zidurile palide dar pline de viaţă, de istorie, de frumos...
Eram înconjurat de linişte. Nici vântul, nici ploaia nu mi se mai păreau ciudate... erau...eu. 

duminică, 4 decembrie 2011

Monolog [part III]

-         Stai să ce?
-         Să mai răsfoim o dată cartea asta sa vedem ce îmi scapă... ceva nu fac bine!
-         Mai, baiatule, lasa prostiile astea de-o parte şi revino-ţi. Cine te vrea ca prieten, te vrea aşa cum eşti. Te vrea cu tot ce îi poţi oferi, cu tot ce ştie să-ţi dea, cu tot ce puteţi construi împreună!
-         Prieten mai înseamnă şi persoană care nu-şi încalcă cuvântul, care e lângă tine când ai o problemă, e persoana care ştie să vină cu soluţia în situaţiile atipice...
-         Da. Aşa e.
-         Pai vezi? Vezi? Eu n-am prea fost acolo.... n-am prea fost aşa.
-         Şi acum revenim la faza cu : dar ţi-ai cerut scuze, ştiu, dar n-a mers... etc. etc.
-         Eu, unu, nu ştiu ce să mai fac.
-         Am o idee: limpezeşte-ţi mintea, aruncă gândurile în ape tulburi şi relaxează-te. Are să-ţi vină ţie vreo idee din alea de care îţi vin doar ţie! Am încredere în tine.
-         E greu... cam greu. Dar sper şi eu că am să mă descurc.
-         Aşa să fie!
-         Uite, îţi spun ceva, când ne întâlnim, nu ştiu ce să-i zic. Mă golesc de tot. Simt că nu mai am nimic în posesie. E aiurea rău! E ca şi cum nu am mai avea lucruri comune.
-         E uimitor cât de mult se pot depărta două drumuri într-o vacanţă. Cât de mult se pot schimba persoanele din jurul tău. căt de mult te poţi schimba. Cu toate astea, eu încă tind să cred că ar trebui să mergi mai departe. Că trebuie să laţi lucrurile aşa cum sunt, să faci un pas în faţă, iar atunci când te intorci să ai puterea să zâmbeşti. Cred ca asta te face cel mai puternic din lume!
-         Încerc, încerc şi cred c-mi va reuşi. Hai că m-ai făcut, cu afirmaţia asta, să cred în mine puţin mai mult.
-         Asta şi încerc. Şi mă bucur să aud că-mi iese!
-         Îţi mulţumesc frumos pentru tot, prietene!
-         Pai, ce pot să zic? De aia sunt aici! M-ai chemat, am venit... acum plec, e târziu. Ştii că apar doar când te gândeşti la mine.

luni, 28 noiembrie 2011

Monolog [part II]

-        
-         Uite, tu ai încercat, el nu a mai vrut. Treci mai departe.
-         Ştii de cat timp am aşteptat pe cineva lângă care să mă pot desfăşura, să mă pot deschide, să zic ce ştiu, ce pot, ce vreau? Ştii că aştept să mai ieşim la un ceai, pur şi simplu? Ştii că nu sunt mulţi lângă care să pot fi.... eu!?
-         Nu e singura persoană lângă care ai putea fi aşa.
-         Deocamdata este.... a fost singura.
-         Înseamnă că nu cauţi tu unde şi pe cine trebuie.
-         Da. Aşa e. Aici ai dreptate. De obicei las lucrurile să decurgă de la sine. Dar l-am rănit, l-am dezamăgit! Înţelegi ?
-         Copile, lasă totul aşa cum e. A fost ceva frumos, brusc şi scurt! Bucură-te că a fost şi că ţi-a fost demonstrat faptul că se poate!!!
-         Nu-mi place când trebuie să-ţi dau dreptate...
-         Da. Ştiu. De când nu te-am mai văzut zâmbind. Mi-a fost dor !
-         Mulţumesc !
-         Ideea e că fiecare are drumul lui. Are libertatea de a-şi alege cărarea care crede că i se potriveşte cel mai bine.
-         Ştiu....ştiu.
-         Îmi place că începi să-mi dai dreptate din ce în ce mai des. Înseamnă că începi să înţelegi unele aspecte ale vieţii. Te maturizezi!
-         Aşa e. Lucruri de genul ăsta te pun pe gânduri. Te fac să te întrebi “care-i faza?” , “şi acum ce-am să fac?”
-         Da. Asta înseamnă evoluţia!
-         Eram egoist. Nu e corect că vreau să-l aduc lângă mine iar. E mai bine pentru el acolo unde e, cu cine e şi ce face. Eu nu îi puteam oferi asta. Şi merită ce are acum.
-         Eu zic că e mai bine şi pentru tine atâta timp cât tu ţi-ai ridicat anumite semne de întrebare. Aşteaptă răspunsurile şi păşeşte cu încredere pe drumul tău!
-         Da. Fără compromisuri!
-         Corect!
-     Dar stai....
-         ...
[va urma]

vineri, 25 noiembrie 2011

Monolog [part I]


- Uite, pur şi simplu, nu pot.
- Imposibil...
- Uite că nu e atât de imposibil pe cât crezi!
- Ziceam că eşti un om în toată firea, nu un copil ce încă se face că plânge după jucăria lui favorită!
- Da, mulţumesc.... nu m-ai făcut să mă simt mai bine cu asta, crede-mă!
- Şi totuşi, e simplu. Uiţi trecutul şi priveşti viitorul în ochi şi-i zici ce-ţi doreşti de la el şi gata! Punct!
- Vreau să fie din nou la fel.
- Nu se mai poate. Ce e atât de greu de priceput? Oamenii se mai şi despart, mai şi pleacă şi nu-i poţi ţine lângă tine cu forţa.
- Ştiu... ştiu. Doar că....
- Fără „doar”, bine? Lasă regretele astea inutile de-o parte. Cu ce te ajută? Îţi încarci mintea cu tot felul de banalităţi absolut inutile. Apucă-te şi fo curat în tine, bine? Nu îmi place să te văd aşa!
- Crezi că mie îmi place?
- Păi şi atunci? Tocmai de asta, fă ceva! Orice!
- N-am idei. Momentan cred că am făcut tot ce puteam să fie bine. Poate că sunt egoist, poate că m-am prea legat de el, poate ...
- Fraiere, nu mai vorbi aşa. Ştiu că ţi-ai cerut scuze, ştiu că ai încercat, ştiu...
- Şi atunci ce sa mai fac?
-Altceva. Ceva care să nu-l implice. Până la urmă, să zic ceva urât, suntem maşinării gânditoare...
- Ai dreptate...
- Păi vezi?
- Ai dreptate când zici că e ceva urât...
- Ahaaa... stai aşa, eu tot nu te înţeleg! Frate, nu te înţeleg!
- Nici nu mă aştept să o faci. Ce-ai putea înţelege tu din asta. Tu, ăla cu mulţi prieteni, ăla popular, ăla ce rezolvă tot dintr-un singur telefon... ce ştii tu să înţelegi?
- Hai că exagerezi!
- Ştii că am dreptate. Şi ştii că eu nu sunt aşa. E mai complicat....
- Tu faci să fie complicat.
- Poate. Poate eu sunt de vină. Nu, stai, sogur eu sunt de vină.
- Dar ţi-ai cerut scuze.
- Şi n-a mers... da.
- Ce vrei să faci mai mult de atât?
- Aici e buba! M-am blocat. Nu ştiu ce pot face.
- Stai să analizăm situaţia...
- Are sens?
- Da, are! Ai să vezi...
- ...
 [va urma]

joi, 24 noiembrie 2011

Toamnă cu frunze de foc

Gânduri reci
Imagini strâmbe,
Drumuri seci
Priviri neblânde...

Ca un zmeu prins într-un nuc
Ca obrazul cel usuc
Stă şi doamna arămie
Cu muzele sub făclie.

Gânduri dure
Arme oarbe,
Strofe sterpe
Rânduri sure...

Pături de frunze de foc
Stau aşezate sub umbre
Vântul le sufla ca pe-un joc,
Toate trec pe deasupra, mute, sumbre...

Gânduri acre
Oameni trişti
Anotimpuri sacre
Tu vrei să exişti....

joi, 8 septembrie 2011

Gânduri ce zboară


Prietenie... un cuvânt mare. Poate prea mare sa fie rostit sincer, inocent, nepătat...
E aiurea când încerci să dai totul sau, cel puţin, aşa ţi se pare şi ca răspuns.... nimic. Nimic la ce te-ai aşteptat.
Oare greşelile sunt de neiertat?
Oare etichetele sunt atât de uşor de procurat? Că de pus e foart simplu. Calci pe bec, face POC şi gata! Eşti arătat cu degetul ca fiind ne-bun.
E atât de simplu să schimbi statuturile... e atât de simplu să zici OK.
Să uiţi e mai greu... noroc că nu trebuie. Nu. Nimeni nu te obligă să uiţi o ptietenie doar pentru că s-a spulberat. Şi cine te îndeamnă la asta, nu-l asculta...

Oare de câte ori e necesar să îţi ceri scuze pentru ca ele să-ţi fie acceptate fără trecut? Cât să mai aştepţi după un tip oarecare să se aşeze pe scaunul pe care ai lipit mare, negru pe alb – PRIETEN ! ?
Merită? Eu zic că da.
Până la urmă, prietenia e tot ce rămâne chiar şi după mulţi ani de iubire... şi e frumoasă. Merită savurată.
O poveste, un ceai, o plimbare iarna, noaptea, un: hai că mai stau cu tine, o carte împrumutată... de neuitat, crede-mă.

Din păcate sau din fericire, lucruri de genul ăsta se întâmplă . Atunci se pot vedea gesturi, semne, gânduri, idei, viitoruri posibile, răceală, depărtare, incertitudine... atunci realizezi că aşa e. Şi tebuie să laşi să fie aşa. Şi să aştepţi... Da. Să aştepţi pur şi simplu!
Merită!

joi, 18 august 2011

...că doar e spital


Mirosea a medicamente şi pansamente… a boală. Nu îmi plăcea. Am coborât scările alea ciudate rapid. Era vreo trei fără ceva . am băgat bancnota de leu în tonomat să-mi scot o cafea şi mi-a dat-o afară. Am zâmbit ştiind că a doua oară e cu noroc. Aşa a şi fost.
mi-am aşteptat liniştit cafeaua, era fierbinte. O ţineam cu grijă păşind înspre afară, înspre aer, înspre soarele de după-masă.
M-am aşezat pe o bancă, undeva la umbră să citesc. Mai sorbeam din cafea, mai dădeam o pagină, mai aruncam căte o privire-n stânga-n dreapta... aşteptam.
Ciudat era că mai toate băncile erau pline şi întreg locul era inundat într-o linişte sumbră. Parcă nici ciripit n-am auzit, nici măcar ambulanţa. Parcă era noapte, fiecare sunet se auzea amplificat. Zidurile îmbibate cu tristeţe şi durere erau presărate cu geamuri deschise de unde se mai auzea căte o uşă deschizându-se.
Nori albi şi destrămaţi se jucau, parcă, printre ramurile copacilor. Combinaţia de verde aproape crud şi alb pufos îmi gâdila gândurile şi mă făcea să zâmbesc. Un semn liniştit dar bun, în sensul bun, de data asta!
De-odată, o frunză cărămizie, împietrită s-a izbit, pur şi simplu de asfaltul crăpat din faţa mea. Am auzit-o. I-am simţit ultima vibraţie. Trist. Doar gândul că frunza cea veche, ruginită moare doar să lase loc unei alteia plină de viaţă, de un verde copilăros. Şi m-am liniştit.

Din când în când mai adia câte un val de aer răcoros ca o răsuflare. M-am gândit că e Moartea ce se plimbă prin curtea spitalului aşteptând să fie strigată de cineva. O simţeai acolo, de gardă non-stop! Nu riscă să-şi piardă slujba. Hmmm... Sora Moarte, cum zicea Părintele Arsenie Boca, Sora Moarte...

vineri, 12 august 2011

Idei multiple I


Am zis să încep o serie de idei multiple legate de o temă anume. Prima alegere e Viaţa. Vor urma şi altele.
   
Viaţa...
E un zâmbet legat la colţuri de minţi închise.
E o privire spre orizont prin clădiri de sticlă fumurie.
E o epavă plină de grafitti-uri cu semnături anonime.
E o şcoală cu copii nepregătiţi să treacă clasa.
E un pachet c-o ultimă ţigară.
E o grămadă de sticle goale, frumos colorate, aruncate pe un fundal nisipos.
E o carte cu foi scrise, şterse şi rescrise.
E un ziar mototolit de pe care citeşte un copil litere aiurea.
E o bucată de foaie ruptă la colţuri şi îndoită în două.
E un pix cu pastă puţină.
E un măr în cădere, mai aproape de iarbă decât de creangă.
E un nor alb ce se lasă purtat de vânt şi dispare încet, încet.
E un pahar cu apă proaspătă.
E un pat ce-ar trebui să aibă cearşaf de spini.
E o cheie de aur blocată într-un lacăt ruginit.
E un cerc colorat pe o masuţă simplă de lemn.
E o pastilă în care nu tebuie să ai încredere tot timpul.
E o garanţie expirată.
E un pumn de pietre preţioase murdare.
E un obraz ud şi o batistă curată.
E o previzualizare a Raiului, până la urmă...

miercuri, 10 august 2011

N-o să te pot uita... nici să mă obligi

În tren. Mesaje, telefoane, nu te înţelegeam prea bine.
- Vezi că am ajuns în Bucureşti!
Emoţonat. Parcă în 3 secunde am citit undeva Feteşti! Am fugit până la uşa trenului şi te-am văzut. Am salutat, ţi-am luat bagajul, ai urcat şi...
- Să ai grijă de ea, am citit pe buzele mamei tale.
Mi-am amintit de replica asta patru zile de atunci încolo. O şopteam din când în când...
Parcă toate emoţiile le-am lăsat acolo sau ţi le-am transmis ţie. Asta simţeam... deşi nu prea ştiam ce să-ţi zic. O doză mi-a rămas în vorbe, totuşi!
Până la urmă a început să-mi picure câte o propoziţie ca spre mijlocul perioadei să curgă şiroaie şi la final să se aşterne tăcerea ce pentru mine era ca o fotografie – o mie de cuvinte...
Simţeam cum mă măsori din priviri, îmi cântăreai silabele, îmi înapoiai zâmbete... aia îmi plăcea... place la tine. Ştii să şi oferi.
Am împărţit o cameră, un apus, un lac, o porţie de cartofi prăjiţi, un pat, o idee, o poeyie, o melodie, nişte paşi, marea, pescăruşii, baie-n mare noaptea, zâmbete, clipe, duş, săruturi, răsăritul, drumuri lungi, priviri, ţigări, mişcări, noaptea...
Soarele mi-l lăsai mie. Mulţumesc!


Am alungat moartea... Am adus moartea plictiselii în doi. Noi!
Ţin minte când ai cerut ţigara... am zâmbit! Ca acum, de altfel...
Prima dată şi.... prima dată la Mare!

Când stelele se jucau printre nori eu îţi citeam răsăritul în ochi.
Ai simţit şi tu cum fericirea ne exploda din fiecare celulă, cum ne impărţeam şi zburam ca să ne reunim mai sus de noi, mai sus de nori?
Am să ţin minte... am să te ţin mine!

Am mai âmpărţit vorbe, plaja, oameni, glume spuse la nesfârşit fără să ne săturăm de ele, cărţi cumpărate, cina, baia, cheia de la balcon, „nu te opri”,  zgomote, valuri, suveniruri, mâncăruri, Vitamina C...

Frumos.... frumos... a meritat!
Am încercat să am grijă de tine... sper, cred, zic că am reuşit .
Şi-ţi mulţumesc, păpădio! Îţi mulţumesc pentru tot!
Şi vreau să ştii că n-o să te pot uita... nici să mă obligi!

vineri, 22 iulie 2011

Furtună şi trandafiri


Iar plouă
Cu lacrimi de petale de trandafir
Şi rouă.
Am încetat să mă mai mir...

Vine-un nor,
Dar nu vă pasă vouă,
Nici că îmi e dor.
Nu-i o veste nouă...

Din senin
Faci paşi către mine,
Vii uşor şi lin
Nu mă pot abţine...

Îţi sărut
Fruntea şi fina-ţi mână.
Cât albul mut
Stă tatuat pe Lună...

Hai furtuno –
Te potolesc şi mă schimb...
Tu, nebuno,
Diavol mic cu nimb...

duminică, 10 iulie 2011

Amintiri neamintite


Eram pe drum. Stelele parcă străluceau mai puternic azi. Pâlpâiau a nerăbdare. Cerul, de un bleumarin mânjit cu amintirile Lunii stătea deasupra-mi, aşteptând parcă să mă atingă.
Păcat. Dacă o făcea, puteam zbura. Se pare că nu merit. Nu, cel puţin încă...

Timp... întrebi de timp ? ‘Timp este’, îţi răspund grăbit. Tu iei cana roşie de pe masă şi sorbi uşor speranţa amăruie ce îţi albeşte nopţile, îţi pictează foile cu litere. Te privesc, zâmbesc relaxat şi închid ochii...

Soare, nisip, apă, umbreluţe pline de pete de amintiri, murdărite de greşeli copilăreşti fac umbră unor pături pe care stau ei... Cei ce te privesc şi te simt, te sorb din priviri. Te mângâie cu genele de pe umeri-ţi goi până pe tălpile afundate în nisipul fierbinte....

Retina îmi e îmbibată de tine. Mintea-mi reface a N-a oară filmul siropos care ne animă viitoarea întâlnire.... Prima dintre ele. De multe ori ne vom mai vedea, promit... Poate nu faţă în faţă, dar în vise sigur...

Cărarea îmi era însemnată. Ştiam încotro mă îndrept. Ştiam că.... Ştiam că la capătul firului erai tu, legată frumos cu nod dublu şi fundiţă. Parcă te şi văd. Micuţă, timidă, cu o rochiţă albastră cu dungi fine de nuanţe deschise, cu săndăluţe albe şi o brăţară de perle. Mă îndrept spre tine şi întreb : ‘Domnişoară, domnişoară, pe cine aştepţi ?’
‘Pe cine trebuie, iubite... Pe cine trebuie.’

Ce pot spune e ...

sâmbătă, 2 iulie 2011

Şoapte târzii

Ţi-am cerut să-mi răpsunzi la o întrebare.
N-ai vrut.
Poate când vei avea bunăvoinţa asta,
Nu vor mai fii aici urechi care să te asculte,
Minte, inimă care să te înţeleagă,
Ochi care să te aprecieze,
Degete care să te caute,
Cuvinte care să te mângâie...
Priviri care să te soarbă,
Nu-mi vei mai simţi prezenţa,
Nu vor mai fii paşi care să te urmărească.

Te vei simţi singură iar,
Jumătate de măsură,
Buze triste,
Ochi scufundaţi,
Mâini nepereche,
Inimă ciobită,
Obraji pătaţi,
Gânduri necolorate,
Gol,
Vid,
Nimic...

Amintiri pe post de cină,
Ai vina tatuată pe gleznă,
Uitarea ca cel mai aprig duşman,
Umbre sumbre dansănd la apus,
Lacrimi inutile şi destul de tardive
...
Dar nu uita,
Încă sunt aici...

joi, 23 iunie 2011

Alb-negru în culori murdare


Tu mă vezi colorat, oare ?
Sunt doar alb-negru în culori bizare...

Poate mă vezi plângând, da’ râd,
Ţip, trec peste, înjur în gând.
Mai dau cu picioru , mai suflu vânt,
Mai sar peste, mai stau la rând,
Zâmbesc, închid ochii, mai uit,
Alerg, fur clipe, uşor mă uit,
Mă uit urât şi vă mai cert.
Apus sau răsărit ! Vă iert !

Tu mă vezi colorat, oare ?
Alb ? Negru ? Niciuna nu doare...

Aştept să am ceva de nimerit.
Ţinta-i în faţă, am ochit !
Foc! Şi ea zboară iar departe,
N-am rănit-o, n-am trimis-o la moarte…
Oricum nu era intenţia mea.
Voiam oricum, mai mult să stea,
Credeam că pentru mine-i stea,
Da’ iar m-am înşelat cu de’astea!

Tu mă vezi colorat, oare?
O fi din curcubeul Apă-Soare...

Poate pentru aşa ceva-s făcut.
Ce vas frumos eram… de lut
Încăpăţânat, dar ştiu s-ascult
Da ! Am şi armă, nu numai scut...

Tu mă vezi colorat, oare ?
Sunt doar acel gri care nu moare
Sau alb-negru în culori murdare…

luni, 20 iunie 2011

O scrisoare din partea unei prietene... de departe

                                                                                                      20 Iunie 2011
           "  Dragă primăvară,

Ţi-am spus doar că eşti anotimpul meu propriu. Şi preferat.
Deja am dezvoltat o prietenie “rotundă”. Şoptesc în vant şi ştiu că mă auzi, iar bătăile ritmice din aripi îmi răspund cu încântare. Întotdeuna.

Dragule, mărturisesc cu uimire în glas şi în privire, că nu m-aşteptam să îmi fie greu să exprim ceea ce simt.
O să încep prin a-ţi mulţumi că m-ai certat, de fiecare dată când mă lăsam în braţele demonilor ce-mi bântuie mintea. Îţi mulţumesc pentru fiecare cuvânt, care a răsunat în mintea mea  clar şi distinct, fără să-mi acorzi clemenţă. Pentru că m-ai trezit la viaţă, de fiecare dată când cădeam în gol şi uitam să reacţionez.
Pentru că nu mi-ai permis să dau înapoi, să cedez sau să predau armele, fie că luptam cu trecutul, fie că mă luptam cu mine.

De asemenea, vreau să ştii că preţuiesc fiecare din sutele de zâmbete furate, nu regret nici măcar o clipă că te-am lăsat să te furişezi în spatele măştii mele şi mi-ai arătat că pot fi eu însămi.

Primăvara mea, îţi iubesc lumina. Îţi ador blândeţea deşi mi-e teamă de ea. Mi-aş dori să te văd, palpabil în faţa mea, să îţi pot atinge chipul şi să nu te destrami.

Câteodată, sunt invidioasă că nu pot fi şi eu la fel. Atât de încântătoare şi energică, atât de plină de viaţă şi expansibilă. Atât de optimistă şi iubitoare. Atât de inimoasă.

Lăsând în urmă toate dezamagirile legate de prietenii, mărturisesc că mi-am gasit mănuşa care mi se potriveşte perfect. Pot spune, aşadar, că am un cel mai bun prieten. Primăvara sufletului meu, care vine cu prospeţime şi căldură, eşti tu.

Cu uimire, bucurie, multă dragoste şi speranţă, îţi mulţumesc şi închei această scrisoare. Îţi mulţumesc pentru că m-ai cucerit, mi-ai arătat cum să mă bucur de prezent, m-ai îndemnat să visez şi m-ai ajutat să mă redescopăr.


Cu drag,
O iarnă care devine mai blândă. "  [Gaby, de data asta]

Mulţumesc frumos! Din inima aia pe care tu zici că o am mare! Apreciez! 

>>>:D<<<  + :D + :*

duminică, 19 iunie 2011

Azi sunt acid [ I ]

I

Dă-te jos din nuc, frate! Nimeni nu-ţi vrea răul!
Poate vrei să auzi de la mine scuze. Nu-ţi voi face pe plac... Scuze că nu-mi cer scuze. 
Să ştii că n-am de gând să regret alegerile făcute. Ştiu că te-ai supărat. Te-am simţit.
Crede-mă, week-end-ul ăla cu colegii, la munte, mi-a picat destul de bine.
Ce rost ar avea dacă aş privi înapoi cu regret? Cu regretul că n-am putut fi lângă tine la petrecere... Asta e! Se întâmplă. Mă gândeam că o sa putem petrece cu altă ocazie! La fel de bine! :D
Ştii că am încercat... 
Şi era rândul tău...acum ceva timp...

II

Merită să suferi după el? Merită să uiţi tot? Merită să calci pe tot trecutul pentru câteva momente aiurea? Merită să îţi opreşti, efectiv, viaţa pentru el?
Nu toţi suntem la fel, nu toţi suntem ca el, ziceam... şi tu-mi răspunzi: „toţi spuneţi asta...”. trist...trist! ascultă-ţi inima. Vorbeşte cu tine! Întreabă-te şi răspunde-ţi!  Înţelege-ţi situaţia, treci peste, ia cu tine ce era bun, aruncă gunoaiele, fă-ţi ordine în minte şi întreabă-te: merită?

III

Îţi cer doar să fim prieteni. Nimic mai mult!  Ştii de ce? Pentru că nu pot mai mult! Ceva mă opreşte. În ciuda interiorului am zis: hai sa incerc! Şi... Ai văzut ce-a ieşit...
Nici „Scuze pentru azi, pentru cum m-am purtat / că am fost aiurea...” nu era prea drăguţ. Dar... în fine!
Amintiri... ne leagă, totuşi câteva amintiri. N-am să renunţ la ele că nu merită! Gen: 1 Mai şi altele...
Şi totuşi... Doar prieteni! :D

miercuri, 15 iunie 2011

La o cafea...


Stau cu mine la o cafea…

Ma gandesc la timp. Zboară. N-are stare. Numai ce eram în faţa facultăţii şi scanam locul. Căutam feţe cunocute. Aşteptam să fiu întrebat de sănătate dar nimic...
Acum ma uit la mine şi la lume... a trecut anul universitar. Suntem alţii. Ne-am schimbat şi tind să cred că în bine. Eu, cel puţin. Am înţeles unele lucruri, am dat de altele, încurcături, rezolvări...

Prieteni, plimbări, cafea „cu două lapte”, biliard, pufuleti pe bancă vol. II şi Sprite la 2l , poveşti, experimente, depărtare, iluzii, ajutor, încredere, pauză, scări, EXIT prost aşezat, glume aiurea, zâmbete furate, copii xerox, cărţi, cursuri...

Mai învârt cu linguriţa de amintiri în ceşcuţa cu gânduri, mai sorb, mai zâmbesc...
Mă mai uit în spate...

Faleză, aşteptare, ora 10, supărări scurte, râsete, nebunie, afişe, momente amuzante, dezamăgire, apropieri neaşteptate, schimbări de poziţii, ieşire, altceva, voluntariat, blog, examene, detaşare...

Sorb ultima gură de cafea şi mă gândesc că mâine am ultimul examen din a doua sesiune şi nu-mi vine să cred. Rapid...rapid.

vineri, 10 iunie 2011

1.2


 Când zici stop, aia nu-nseamnă că şi eu!
…şi eu tre să mă opresc instantaneu!
Nu vreau ca tu să-mi croieşti un traseu,
Eu ştiu şi pot să-mi văd aleea, dragul meu…
Tu vrei să fiu ca tine, la fel de copie.
Copie Xerox, fără vreun vis de copil, e –
Clar ce vrei, ce ştii şi-mi pari o molie
Ce-mi roade visele! Îmi tragi idealu’n folie.
Degeaba. Nu cad la tine-n plasă
Am “Armele pregătite mereu” ca Bitză, deci lasă !
Ca să termini liceul îţi mai trebuia o clasă.
Nu mai da sfaturi, stai la tine acasă ca să –
Nu manipulezi, că-i duci pe contrasens.
Cam tot ce iese din tine e un nonsens,
Cu tine nu am şanse s-ajung la un consens...
Sunt diferit. Nu sunt ca tine, ca restu’
Sunt mai ciudat din fire, vezi tu?
Încerc să nu mă consider încă în Vestu’
Sălbatic. Aş vrea ca părerea ta să fie ce crezi tu !
...
Pentru tine nu ştii să gândeşti,
Chiar nu ştii cine eşti,
Te hrăneşti cu poveşti,
Zici că tu vrei să creşti
Şi-o dai în bară ca undiţa-n peşti.
Ai început să te pierzi printre ceşti,
Mai ai puţin şi-ncepi să cerşeşti,
Nu te mai pot salva numai minunile cereşti !

miercuri, 8 iunie 2011

Foc, blugi şi inimi

Flăcări în păr, fustă de blugi,
Pasiune-n ochi, maieu gri cu dungi,
Nu te trezeşti devreme, da’ tot departe ajungi...

Chiar şi când dormi ştii să zâmbeşti.
Hai, spune-mi mai multe, zi-mi cine eşti?
De la alţii nu vreau s-aud poveşti...

Inima-ţi de argint bate afară din piept,
Pulsează şiroaie de aur, încet,
Iar eu încă aştept...aştept...

Inelul încrustat, de mult, cu amintire
Acum e în sertar, îl laşi să-şi vină-n fire,
Dar eşti prinsă-n trecut,  legată cu groase fire...

Încearcă s-o laşi mai moale, nu e capăt de lume.
Viaţa merge înainte şi fără o persoană anume
Şi acum, serios, mai dă-l în... glume !

Fata cu unghii albastre şi păr de foc,
Ce scuipă inimi pe gura, nu glumesc deloc !
E bine-dispusă şi prinsă în joc...





joi, 2 iunie 2011

1.1


‘’Te-ai împrietenit cu graba.
Frate, acum stai degeaba
Cu inima-ntro palmă
Bagă răbdare-n vene, calm, mă !
Că ai ajuns să iubeşti aşa, orice
Şi ştiu că mai ai cicatrice
Da’ ce să-i faci ? Asta e, amice...
Din experienţă pot spune că se întâmplă,
Iar tu te baţi cu pulsu’n tâmplă.’’
Asta mi-ai spus aşa, neutru !
‘’Eu ţi-am pictat vicii ce te ţin undeva înauntru.
Când te desparte de lume un zid de sticlă  
Şi eşti în lumea ta când eşti cu ele-n vene,
Da' hai frate... Dă-le dracu' , nene...
Nu ai timp de poze, nu mai scrii catrene,
După supradoze vezi elefanţi şi sirene...
Puncte puncte! Că deja o dau în semne! ‘’

duminică, 29 mai 2011

Te priveşte viaţa-n faţă [partea a II-a ]


Băiete, îţi zic : eşti mult prea pasiv.
Aştepţi totul să vină de la sine, nativ,
Îţi zic: Nu vine! Fă ceva decisiv!
Nu trăi doar în lumea ta, pictată în galben naiv.
Ar trebui să realizezi că viaţa nu-i un chin,
Nu te mai simţi ca un spin
În palmă. Şi închină cu mine un pahar cu vin.
După ce scuipi răutatea cu tot cu venin
Vei vedea că ai deasupra un cer senin.
Şi-apoi vei spune: “Vin! Stai că vin!”
 
Nu mai da cu piciorul în prietenii.
Când vezi că cineva se apropie de tine cu sufletul felii
Tu te opreşti în loc. Nici pleci, nici vii...
Doar aştepţi şi-ncepi să spui prostii!

sâmbătă, 28 mai 2011

...din bus spre casă


De ce fug hârtiile pe stradă?
De ce face vântul valuri în bălţi doar pentru a sufla norii ce se oglindesc în abis?
De ce pleacă porumbeii de pe cladiri vechi şi se-ndreaptă spre cele noi?
De ce unele catedrale se înalţă spre cer... doar fizic?
De ce aleargă maşinile pe străzi fără vreo ţintă anume?
De ce azi pare tristă clădirea care îmi zâmbea mai demult cu geamuri sparte?
 
De ce oamenii au uitat... au uitat să zâmbească?
De ce uită să vorbească cu ei înşişi?
De ce le e frică să vorbească chiar şi unii cu alţii?
Ce cred ei că au atât de preţios de ascuns, de îngropat în adâncul vorbelor lor, de ţinut doar pentru ei...?
 
Noroc că, încă, există vântul care poate să-mi ducă întrebările în zbor până la urechile unora care sunt capabili să mă lămurească, să-mi întărească sau să-mi spulbere bănuielile...

luni, 23 mai 2011

Imagini auditive


De ce aştepţi Moartea să vină noaptea să îţi bată în pleoape?
Să îţi deschidă pupila, să îţi zgârie retina.
Şi tu să gândeşti: “Cretina…
Nu ştie că nu sunt acasă,
Nu sunt cu mine, nu mai am casă!”
Am învăţat de la amici să dorm pe sub mese
Şi de la prieteni confiscaţi să nu îmi mai pese.
M-au învăţat să îmi croşetez timpul cu secunde pline
De albastru intens, întins cu suspine…
Sunt beat de cuvinte
 Încă te am întipărită-n minte
Şi te-am tras la Xerox, te-am lipit pe pereţi
Ai inimii pereţi… pereţi discreţi.
Pentru că acolo e locul Iubirii, vedeţi?
Te-am cioplit în copaci ce stăteau ascunşi, secreţi
Şi mi-am zis c-am să te caut şi în alte vieţi.
...
De ce îmi furi priviri pe ascuns?
De ce îmi tremură buzele de frig şi dor?
De ce-ţi văd diferitele forme fără chip, conturate-n nor?
De ce existi? Nu pot să mor!
Şi aştept Moartea-n dormitor…

joi, 12 mai 2011

Hai să zâmbim azi, vrei?


Hai să zâmbim azi, vrei?
Să zâmbim către Soare, să zâmbim la verde… să zâmbim oamenilor! Aşa, simplu!

Hai să vorbim azi, ca ieri şi ca mâine, despre tot, despre orice! Ca de obicei…

Scrie-ţi trecutul pe o coală de hârtie veche, apoi mototoleşte-o şi uită-te la ea. Da-i foc şi observ-o. Simte-i căldura ce încă te arde şi azi, simte-i negreala ce-ţi bântuie prezentul, simte-i fumul cum îţi inundă plămânii şi conştiinţa…

Acum întoarce-te spre Soare, observă căldura ce te învăluie, ia scrumul din palmă şi desenează-ţi prezentul, inspiră verdele Naturii din nou! Trezeşte-te!

Bucură-te azi că ai cu cine vorbi,
Bucură-te azi că dintr-un ceai poţi sorbi,
Bucură-te azi că esti aşa cum eşti, nu altfel,
Bucură-te azi că ţi s-a aprins dorinţa de a atinge un ţel…
Bucură-te azi că poţi să zâmbeşti când vrei,
Bucură-te azi că nu eşti ca ei,
Bucură-te azi că poţi să-i spui ‘nu’,
Bucură-te azi că poţi să fii TU!

Acum, închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos, orice… o păpădie, un nor, o adiere de vânt, un susur de râu, un foşnet de frunze, un răsărit, o urmă pe nisip, un boboc de trandafir, o melodie, un cuvânt auzit, o îmbratişare din aia de la care îţi trosnesc toate oasele, un Bine te-am gasit!

Acum, dragă Fiinţă, repetă după mine: “Sunt fericită. Sunt capabilă să mă repar! Sunt bucuroasă că sunt! Pot să îmi depăşesc limitele! Ştiu că pot să zâmbesc! Ştiu să iubesc! “
Abia acum poţi să începi să simţi lucrurile astea… 
Ai sprijinul meu!

luni, 9 mai 2011

Pur şi simplu...


Azi n-am nevoie de casă, am parcul.
Azi n-am nevoie de îmbrăcăminte, am Natura!
Azi n-am nevoie de altcineva, mă am pe mine!
...
Stăteam azi pe ponton cu o mână în apă şi cu un gând în cealaltă mână. Pur şi simplu...
Mă ningea cu puf de plopi, vântul îmi bătea faţa... senzaţie minunată.
Am băgat cealaltă mână în apă şi am simţit cum îmi pleacă toate grijile, nelămuririle, neajunsurile, bătăile de cap şi de inimă...
Soarele abia că se observa printre stratul de nori ce alergau, se îngrămădeau către undeva... către acolo! După ce am stat cu ochii închişi câteva secunde, am putut vedea curcubeul format de Soare în oglinda apei. Frumos...
Mi-am scos o carte din rucsac şi am început să citesc. Vântul îmi dădea pagina aşa cum ajuta norii să meargă înspre undeva...
Singurul element ce îmi lipsea în momentul acela era Pământul. Apa era acolo, aerul la fel, iar căldura Soarelui a început să mă mângâie uşor. I-am zâmbit. Le-am zâmbit. Mi-au răspuns la zâmbet. Abia atunci m-am simţit Fericit. Nu ştiu exact de ce, dar când am plecat de acolo, zâmbeam neîncetat, necondiţionat... Eram altfel ştiind că nu mai am griji, că le-am lăsat în Mureş.
Acum merg să-mi pregătesc o undiţă şi mă pregătesc de o plimbare către un nou răsărit... Ştiu că pot... Pot să dau piept cu situaţiile mele de viaţă. Ştiu că pot să îmi rezolv sau, dacă nu, să îmi accept problemele! Da! Pur şi simplu... 
...
Azi sunt fericit cu ce am.
Azi sunt mulţumit cu ce pot!
Azi sunt bucuros că sunt... Eu!

sâmbătă, 7 mai 2011

O scrisoare...găsită

Dragă Eu,
   
Ştiu că n-am mai vorbit de ceva timp şi aş vrea să-mi cer iertare.
Ne-am mai întâlnit accidental şi te-am observat. Visător ca de obicei, nu m-ai remarat. Îmi place că încă zâmbeşti. Încă nimeni nu ţi-a pătat sufletul cu negru aprins. Nimeni nu ţi-a stins dorinţa de a rămâne deschis.
Încă ştii şă radiezi chiar dacă, uneori, e doar de exterior. Pe unii îi păcăleşti cu asta. Eşti un foarte bun actor, îţi intri repede-n rol, stai deasupra când alţii vor să te afunde în nămol. Ştii să vezi picătura care nu lasă paharul gol, iar în caz că e secat, verşi o lacrimă ca să poţi vedea partea plină a paharului...
E de bine, dragul meu, e de bine...
Observ că, încă, iubeşti tot. Chiar şi cu broaştele te-ai împtietenit. Să şti că e un pas important. Îmi place că ţi-ai dat seama că a Iubi cu adevărat înseamnă a Iubi Tot! Te apreciez pentru asta!
 
Eu zic că ar trebui să vorbim mai des, totuşi. Să ieşim la o cafea cu visele, să invităm dorinţele să izbucnească din dulcele zahărului. Să ne scoatem răspunsurile ghicitorilor din gânduri şi şerveţele. Să amestecăm cu linguriţa de raţiune în ceaşca inimii.
 
Dar până una-alta, ia şi tu un pahar cu vin şi hai să ciocnim întru revederea noastră!
 
Semnat,
Sinele tău!
 
P.S.: dacă ai ceva de întrebat, chiar te rog...