Încă de cum m-am trezit aveam bucuria în mine, în minte şi pe chip. Cel puţin aşa îmi părea. Ştiam unde merg, poate e motivul, poate nu.
Pe drum, glume în maşină, poveşti, destăinuiri...
Când am ajuns, cu fata spre cer dar cu capul pelcat, oarecum, am intrat înauntru.
Imagini, chipuri de sfinţi, sculpturi în lemn masiv, candelabru cu locuri de lumânări, totul aducea a foarte vechi. Zidurile bătrâne, foarte groase, păreau de fortăreaţă. Era, de fapt, o fortăreaţă spirituală. Când am intrat acolo am început să zâmbesc, simţind singuranţa ce mă înconjoară. Stilul dinauntru era nou pentru mine. Picturile şi icoanele sfinţilor erau puse până la un anumit nivel binedelimitat de o linie de grosimea degetului ce înconjura tot interiorul mănăstirii. De desubt de linie era alb. Era pur. Era curat. În minte îmi apare acum imaginea unui om cu riduri de păcate pe frunte care, smerit fiind, se roagă în genunchi la o icoană, iar albul peretelui dinprejurul lui începe să prindă culori închise, reci, sumbre care, ca fâşii de cărpe, se răsfiră spre barajul despărţitor dintre noi şi sfinţi. Când se izbesc de acea linie, trec dincolo, mai sus, unele mai greu, altele mai uşor, pe măsura, gravitatea şi greutatea păcatului pomenit, ca mai apoi să se întoarcă dinspre linie şiroaie aurii ca razele soarelui dimineaţa târziu, la acel om, ştergându-i grimasa, lăsând loc zâmbetului de mulţumire.
Răcoarea dinauntru te ducea la verticalitate, la a-ţi recunoaşte şi analiza la rece faptele.
După ce am ieşit din mănăstire am început să mă plimb prin curte, prin pacea ce înconjura zidurile palide dar pline de viaţă, de istorie, de frumos...
Eram înconjurat de linişte. Nici vântul, nici ploaia nu mi se mai păreau ciudate... erau...eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu