duminică, 31 mai 2009

Ploaia...

Ploaia cade peste noi

Lin si usor

Cade doar peste noi doi

Vine dintr-un nor.


Simt picuri cum se izbesc

De pielea mea uda

Eu iti spun ca te iubesc

Cu o dragoste cruda.


Brusc m-am trezit din vis

Ud si intristat

Te-am pierdut in abis…

Un vis spulberat.

vineri, 29 mai 2009

Timpul...

Toti ne plangem ca nu mai avem timp, ca nu reusim sa ne terminam treburile din cauza lui.

Tot timpul spun ca trece prea repede… de fapt, el nu trece, noi trecem prea repede prin el si nu stim sa ne bucuram de viata care ni s-a dat, nu stim sa o apreciem, nu stim nimic.

Toti spunem: “Nu mai am timp!”, “Ma grabesc!”, “Sunt presat de timp!”… desi, adevarul e ca nu mai avem timp numai cand murim. Atunci chiar nu mi e nimic de facut dar, pana acolo e o cale lunga pe care nu trebuie sa lasam spini, ura, suferinta sa creasca, ci sa plantam flori, compasiune, intelegere, dragoste.

Dar, din pacate, unii sunt prea captati de lumea materiala si se pare ca au uitat ca au un suflet care cere hrana, lasandu-l de-o parte, uitandu-l. Acestia isi pun limitele mult prea jos, se inchid intr-un glob de sticla avand un ciocan in mana, ezitand sa evadeze, parca astepand sa li se termine oxigenul. Nu stiu sa se uite in jur, sa vada cat de frumoasa le poate fi viata si cat timp au la dispozitie sa o faca din ce in ce mai minunata, mai relaxata.


Nu fi ca ei! Traieste deschis, traieste mare, aspira la mai mult si nu uita: ai tot timpul din lume, trebuie doar sa inveti sa-l folosesti!



marți, 26 mai 2009

Noapte de Mai

Stateam noaptea si visam

Stele cazand mai vedeam

Cu ochii deschisi eram.


Auzeam caini ce latrau

Vedeam umbre cum fugeau

Lui Ene i-am spus: “Mai stau!”.


Luceafarul imi zambea

Luna-usor se ridica

Si frumoasa ea era.


Zorii asteptau sa iasa

De dupa trestia deasa

De langa a doua casa.


Soarele iar a venit

O noapte a mai murit

Eu parca am impietrit!

Oras

Oras incurcat in fum

Unul disparut, oricum

Parca esti nascut din scrum

Au uitat de tine-acum.


Oras mic si indesat,

N-ai nimic de aratat

Pustiit si innorat

Nu mai esti, parc-ai plecat!


Aglomeratie peste tot

Cu gunoaie pan’ la cot

Sa respir parca nu pot

Ca sub apa, dar inot.


Vreau sa nu mai stau aici

Intr-o lume de furnici

Care si asa-s cam mici

Fug de colo pana ici…

duminică, 17 mai 2009

Plimbare nocturna

Ieri seara nu stiam ce sa mai fac.. M-am gandit sa ma pun sa mai citesc dar nu am avut starea necesara. M-am intins pe pat uitandu-ma in gol, fredonand melodia din capul meu, dar parca nu imi gasisem linistea nici asa. Apoi mi-a venit o idee. Am iesit la plimbare cu…mine.

De la telefonul meu se auzea o melodie de la Poets of the Fall, eu parca ma grabeam undeva, parca vroiam sa ajung intr-o anumita locatie, iar cand imi dadeam seama ca aproape alerg, incetineam. Atunci nu aveam nimic in gand, parca nici nu aveam la ce sa ma gandesc. Uneori vreau sa ma gandesc la nimic si nu reusesc, iar acum cand vreau sa ma gandesc la ceva, la orice, in mintea mea e nimicul.

M-am tot plimbat, am bantuit aproape toate strazile satului meu parca parasit. Se mai auzea din cand in cand cate un caine care, parca latra ca nu avea ce sa faca, parca latra de plictiseala. Cate-o adiere facea frunzele sa cante, praful se ridica usor sa danseze, se auzeau doar pasii mei si melodia. Ma uitam la copacii pe langa care treceam si asteptam sa imi spuna ceva, sa imi dea o idee despre ce as putea sa scriu, erau muti, parca si orbi deoarece eu nu ma simteam urmarit ca in alte dati, parca eram singur. Cand mai trecea cate un om pe langa mine nu il observam numai dupa ce se indeparta.

Cand am ajuns la iesire din sat, am zis ca ma indepartez putin sa vad cum se vede seara, noaptea. Ma asteptam sa fie ceva deosebit, dar era simplu, cateva lumini din cateva ferestre straluceau a monotonie, cateva becuri se puteau vedea printre copacii inalti din spatele unor case. Nimic atat de special, mai vazusem privelistea inainte si in alte locuri asa ca m-am intors spre sat. In stanga se intindea campia, campia cu iarba neagra, in dreapta se inaltau crucile cimitirului, in fata ma astepta satul, in spate nimeni. Dar ceva se schimbase, auzeam melodia, pasii mei si inca ceva, parca alti pasi, dar cand m-am intors…nimic, asa ca am grabit pasul, gandindu-ma ca e doar in mintea mea care era insetata de idei. Am ajuns in sat si, la un bec se invarteau niste fluturi, erau in armonie completa, miscarile lor simetrice ma uimeau. M-am apropiat mai mult si am auzit un fel de sunete ascutie care porneau de la ei si atunci mi-am dat seama ca sunt lilieci. Am mai stat cateva minute sa-i observ, dar s-au speriat de vibratile pe care le produceam si au plecat, iar eu am mers inspre casa.

Am ridicat privirea, din greseala, si am observat minunata lume a stelelor dar, desi nu erau atat de multe ca in alte nopti, tot erau specataculoase. M-am intins pe iarba si am stat pret de cateva minute sa le studiez. Imi cautam steaua (intr-o vara, la bunica-mea in Bihor mi-am gasit o stea, care, de cativa ani cred ca e a mea) dar nu am gasit-o si am plecat spre casa.

La 00:40 am ajuns si eram fericit ca am facut ceva, ceva ce imi placea sa fac asa ca am adormit linistit si rapid, uitand sa visez!

miercuri, 13 mai 2009

Norii...

Norii… Norii sunt ca oamenii, trecatori. Vin, pleaca, cateodata nu stim ce au de gand, cateodata nici ei nu stiu asta. Unii isi exprima sentimentele, altii iau forma a ceea ce ar fi dorit sa fie aici, pe Pamant. Sunt schimbatori, uneori prefacuti, mint, altii sunt timizi, se ascund de noi dupa alti nori mai mari.

La fel ca oamenii, plang…

Isi schimba culoarea dupa stare, devin albi, portocalii, rosii, uneori albastri, argintii, gri chiar si negri. Unii sunt hoti, ne fura privirile si dispar cu ele cu tot, iar pe noi ne lasa visand, uitandu-ne in gol, asteptand altii care sa ni le readuca.

Unii nori ne raman in minte, in suflet, legam amintiri de ei, altii trec neobservati, lasand nimic care sa ne aminteasca de ei, de trecerea lor prin viata noastra, exact ca oamenii.

Norii vin la momentul potrivit, in locul potrivit…norii vin la momentul nepotrivit, in locul nepotrivit. Cateodata ne e dor de ei, de lacrimile care le varsa asupra noastra, lacrimi dulci, alteori vrem sa plece deoarece au plans atat de mult incat ne-au facut sa varsam lacrimi, lacrimi sarate.

Uneori ii vedem jucandu-se, parca alergand unul dupa celalalt, cateodata se contopesc, cateodata radiaza, cateodata cei contopiti se desprind in bucati mici, mici, din ce in ce mai mici, devenind foarte greu vizibile, dispar, mor.

Uneori as vrea sa fiu si eu un nor, sa se bucure intreaga lume cand vars lacrimi, sa se bucure cand las loc Soarelui sa ii mangaie usor!

luni, 11 mai 2009

17...


17 ani. O varsta extrem de frumoasa, extrem de periculoasa, o varsta frageda si totusi matura, o varsta la care ti se pare ca totul se invarte in jurul tau, o varsta la care crezi ca le sti pe toate, crezi ca nu mai ai nimic de invatat. E varsta la care crezi ca parintii nu te inteleg, e varsta la care crezi ca poti sa faci ce vrei, orice. Sexul, alcoolul si fumatul fac acel trio care incepe sa primeze in mintile celor de 17 ani. La 17 ani simti ca numai tu deti adevarul despre viata, te simti zeu.

Eu nu ma simt asa. Ma simt diferit, ciudat. Poate nu e normal, poate ar trebui sa ma gandesc si eu la ‘placerile trupesti’ mai mult, dar nu pot… asa sunt eu. Nu ma simt pregatit pentru aceste vremuri in care totul decurge prea rapid, evoluam (unii) parca prea fortat. Mie personal nu imi place. Mai ales cand ma gandesc la anii copilariei mele cand nu stiam ce e ala computer, telefon mobil… cand stateam cu orele afara si nu ma plictiseam, cand ma gandesc la timpul petrecut cu vechii, fostii prieteni la jocurile noastre aiurea, la mama care ma striga la masa si eu ii raspundeam abia respirand de la atata fuga ca vin imediat. Momente pe care nu le poti uita usor… dar sa revenim la 17 ani.

Parca acum se zbat mai tare fluturii in stomac, parca fiecare zi e ultima in viata mea, iar in urmatorul minut simt ca am ramas singur pe pamant, ca nimanui nu-i mai pasa de mine, ca nimeni nu ma mai iubeste, dar in urmatorul revin la faza initiala. Aceasta e varsta la care uneori ma simt singur, alteori inundat de prieteni. Acum e partea in care imi dau seama ce inseamna viata, dar si ce ar trebui sa insemne moartea. Cateodata e bine sa te gandesti si la partea plina si la cea goala a paharului pentru ca nu sti cu care va trebui sa te confrunti mai devreme sau mai tarziu!

La 17 ani suntem o bucata de plastilina care asteapta a fie modelata si fiecare isi cauta artistul, unii nestiind ca acesta se afla in ei insisi.

In concluzie, varsta de 17 ani e o varsta extrem de schimbatoare si trebuie sa avem grija in ce parte indreptam macazul, pentru ca alegerea e in mainile noastre, ea fiind aproape permanenta. Mai tarziu va fi mai greu sa ne schimbam radical!


sâmbătă, 9 mai 2009

Uriasii de Metal

Sunt singuri, dar par fericiti, parca zambesc, fiecare intr-un alt fel. Sunt gemeni dar diferiti, fiecare avand o forma fiind unul mai ciudat ca altul. Fiecare e unic, fiecare are cate o energie specifica, parca fiecare are alte trairi, alte sentimente ce le inunda scheletul metalic. Desi sunt doar niste bucati de metal sudate intre ele intr-un mod strategic, nu par creati de om, ci niste batrani intelepti, trecuti prin viata, avand multe povesti fascinante de spus celor ca mine, celor care stiu sa ii asculte, celor care stiu sa ii inteleaga.

Linistiti, tacuti si argintii, asezati in sir indian, placuti la privit, stau acolo de zeci de ani servind umanitatea fara a cere ceva in schimb, doar liniste. Parca emana pace, stralucind in bataia razelor obosite de Soare, parca ard de nerabdare sa vorbeasca cu cineva. Poate daca ciripitul pasarilor nu ar rezona cu ei, ar fi cuprinsi de monotonie si ar muri de singuratate.

Sunt exact opusul umanitatii din prezent: desprinsi de efemer, dornici de comunicare, pacifisti, fericiti, liberi, se bucura de ceea ce primesc. Ar trebui sa ii luam ca exemplu!


joi, 7 mai 2009

Eu si...Eu

Stand azi singur in casa m-a cuprins un fum cu aroma de depresie. Nu stiam ce sa mai fac. Am intrat putin pe Mess sa vad daca e cineva cu care pot vorbi despre asta, dar am fost dezamagit. Nimeni apropiat! Am inceput sa mai citesc “Viata ca o prada”-Marin Preda dar parca ceva nu ma lasa, ma deranja, asa ca am inchis cartea. Am iesit in curte la o gura de aer curat sperand ca ma va ajuta dar parca ma sufocam, parca nici Natura nu mai era alaturi de mine, cum era de obicei. Am reintrat in camera mea si m-am asezat pe pat si ma gandeam ca un batran gabit de viata-I lunga la vremurile bune in care eram fericit, ma distram, nu aveam nicio problema si comparam acele momente cu prezentul. O mare diferenta era intre ele.

Vroiam sa fim doar noi doi, Eu si Eu ca sa putem vorbi in liniste. Oare cine nu se gandeste niciodata la: de ce mi se intampla tocmai mie asta? De ce eu trebuie sa fiu acela care sufera in tacere? De ce trebuie sa trec prin asta? De ce sunt asa cum sunt? De ce nu ma schimb? Daca nu ma schimb, de ce viata e asa cruda? Unii se gandesc la sinucidere in astfel de momente.

Dar parca in acelasi timp, celalalt Eu imi raspundeam oarecum la aceste intrebari… Noi trebuie sa fim asa cum suntem, tristi, deprimati, cateodata plini de ura pentru ca sa ne dam seama si de partea cealalta a filei, pentru ca sa cunoastem si celalalt sentiment. E adevarat, unii raman numai cu partea asta, aceia care nu sunt indeajuns de pregatiti sa traca peste asta, aceia care nu stiu ca exista si partea plina a paharului, exista si partea luminata a Lunii. Acelora le trebuie ajutor, nu mie, pentru ca eu stiu sa trec peste asta, eu stiu ca fiecaruia ii este data viata asa cum o poate duce, unii avem de carat o piatra, altii o stanca, altii un munte.

Tuturor ni se intampla asta. Fiecare din noi cade in starea asta din nenumarate motive, dar daca te-a parasit partenerul sau daca ti-a murit pisica nu trebuie sa te sinucizi. Lucruri de genul asta se intampla si nu putem schimba nimic, doar sa trecem peste si sa ne continuam viata. Sinuciderea e un act de lasitate si egoism. Cei care fac asta nu se gandesc numai la ei, cred ca scapa de probleme, de datorii, nu se gandesc ca lasa povara asta pe umerii familiilor lor si, in plus, o doza de tristete care nu se sterge repede si usor din inimile celor dragi.

In problema asta, prietenii adevarati si parintii de asemenea au rolul principal. Ei ar trebui sa fie langa tine cand ai nevoie de ei, iar tu langa ei cand au nevoie de tine!

miercuri, 6 mai 2009

Un an...

Timpul trece prea repede. Deja a trecut un an de cand nu mai e… Dar sa incep cu inceputul. Eram acasa, era marti, credeam ca pentru mine era o zi obisnuita asa ca am facut ce fac de obicei, am mers la scoala. Fiind langa Spital, auzeam multe ambulante trecand, masini claxonand si, din cand in cand, cate o frana brusca la trecerea de pietoni din fata liceului. Dar, pe la 10, cand am auzit o ambulanta parca urland, am tresarit si ma simteam putin altfel, mai ciudat, dar in scurt timp mi-a trecut acel sentiment. La 2 am iesit de la scoala. Cand am ajuns acasa, poarta era incuiata dar nu mi-am pus nicio intrebare stiind ca bunica mea e plecata in oras. Suna telefonul, eu ma grabeam sa descui usa sa pot sa raspund. Era o zi placuta, potrivit de calda, vantul adia usor, soarele ardea pe cer iar eu am ridicat receptorul si am auzit o voce trista spunandu-mi “Condoleante, Cristi!”. Prima data am zis ca e greseala, desi si azi traiesc cu convingerea asta. Inca nu realizez ca am pierdut-o. Imi e foarte dor de ea… As vrea sa mai fie macar 2 minute langa mine sa pot sa ii spun ce nu am apucat.
Mereu ma intreb: De ce ea? De ce nu alta batranica care nu mai putea sa faca nimic? De ce la 52 de ani? De ce i s-a scurs nisipul din clepsidra vietii atat de repede? De ce, cateodata, casa pare goala? De ce?
Va scriu asta pentru a va atentiona, oarecum… Purtati-va mai frumos cu cei apropiati, respectati-i, ajutati-i pentru ca in curand vor fi cei departati, iar regretele nu rezolva nimic. Stiu din proprie experienta.
Timpul trece prea repede. Iubiti, gresiti, ietati, uitati, traiti cu adevarat pentru azi, nu pentru ieri pentru ca a trecut, nici pentru maine pentru ca nu stiti sigur daca veti mai fi!

luni, 4 mai 2009

Prima data...

Stateam azi si ma gandeam la prima data. Primul zambet, primul cuvant, primul pas, prima zi de scoala, primele emotii, primii fluturi in stomac, prima atingere, primul sarut, prima cearta, prima despartire, prima depresie, prima revenire, primul prieten adevarat, primul fals, prima petrecere, primul cadou facut, primul primit, prima traznaie, prima fapta buna. Ma gandeam la primul fulg de zapada, prima bataie cu bulgari, prima plimbare in miez de noapte, prima ploaie racoroasa de primavera, primul fulger fugind spre pamant, prima floare inflorind, primul fruct cules, prima noapte cu luna plina, prima noapte de dragoste, prima carte citita, primul vers scris, prima lacrima sarata, primul ‘Te Iubesc!’, primul trandafir daruit din inima, primul ‘Iarta-ma!’, primul sarut de ‘Adio!’.

De ce tot timpul ceea ce facem pentru prima data ne provoaca o atat de mare placere, o atat de mare satisfactie incat nu vrem sa se termine niciodata? De ce, de la o a doua oara suntem foarte nemultumiti de ce primim? De ce vrem sa fie ca prima data? De ce cautam perfectiunea?

Suntem doar niste fiinte nemultumite, nelamurite, neintelegatoare, uneori neintelese. De ce tot timpul cand e frig tanjim dupa razele Soarelui, dorim ca ele sa ne arda pielea, iar cand e cald vrem ca un nor sa vina si sa acopere Soarele, varsand peste corpurile infierbantate cateva picaturi de apa? De ce dupa ce cineva primeste ceea ce si-a dorit de mult timp nu e multumit de ceea ce a primit, pentru ca a aparut ceva mai bun si isi schimba dorinta, facand-o irealizabila? De ce tot timpul vrem ceea ce nu putem avea?

Omul este o fiinta prea complexa pentru a putea fi satisfacuta pe deplin, asa ca, nu va mai chinuiti sa ii intelegeti pe cei la care tineti si acceptatii asa cum sunt!