Pentru o zi de mâine

“Nu te cunosc deloc şi deja te admir”

Şoptea încet, să n-o audă noaptea.

Mă simţeam, deja, un simplu musafir

Ce nu a apucat nici să-i măsoare şoapta.

Deja ma văd sus, pe un piedestal

De piatră zgronţuroasă, gri şi udă.

Un “el” cu gânduri bune şi aripi de metal

Ce repetat ascultă o simfonie surdă.

Parca te şi zăresc trecând din când în când

Pe lângă mine, în zorii plini de ceaţă

Şi-atunci, vâltoare de amintiri în gând

Şi încă-o părticică, inima-mi se dezgheaţă.

În ochi îmi stă speranţa de a te ţine-n braţe,

În piept îmi zace întreaga neputinţă,

Dar mă topeam spre tine - înflăcărată dorinţă

Pentru că te-aş vrea, cu toat-a mea fiintă!

Şi după multă vreme de aşteptat degeaba

Îţi văd privirea caldă ce, parcă îmi zâmbea

Şi-am coborât la tine, mai repede ca graba,

Te-am sărutat rapid şi ţi-am spus “Nu pleca!”

Singurătate-n doi

Lasă-ţi aripile să bată cerul înstelat de vise,

Închide-ţi ochii, cunoaşte-ţi dorinţele-aprinse,

Gândurile-ţi împletite cu fir de trecut –

Amintiri uitate, ce-n braţe ţi-s cuprinse...

...

Liber sunt, ca peştii aurii-n acvariu murdar,

Nu-mi laşi, fără să vrei, nicio clipă măcar,

Îmi eşti viitor încorsetat în trecut şi prezent

Te las să zbori din mine... În zadar !

Când văd că ‘noi’ se metamorfozează-n gri,

Nici ‘tu’ şi nici ‘eu’ nu mai suntem copii,

Dar încă ne leagă trecutul cu fundă

Hermafroditic stăm şi nu părem vii!

Că se-ntâmplă aşa, e mare păcat –

Cavaler pe cal alb şi domniţă-n palat.

Dar timpul tot trece şi ne-acoperă vara

Şi trenul s-a dus, iar tu ai plecat...

Diversitate

Şi când mă plimb pe străzi singur

Mă văd, oglindă-n fiecare.

Pun căştile-n urechi şi muzica-i în jur,

Sunt eu, ăl’ mic şi ăl’ mai mare.

Sunt fericire pură de copil

Şi roşul dintr-un semafor,

Zâmbetul unora ce pare pueril

Dar şi ideea unui croitor..

Sunt rid pe faţă de bătrân,

Sunt cerşetor ce vrea mâncare,

Sunt multe pasări ce îngân

Şi feţe ce absorb mult soare.

Sunt un fir de nisip mai fin

Ş un tricou plin de culoare,

Sunt şi durerea-n forma ei de spin,

Dar şi catifelate petale dintr-o floare.

Sunt şi o bancă plină de-amintiri

Şi parcuri cu îndrăgostiţi pereche,

Sunt ce eviţi din tresăriri

Şi cântec fluierat după ureche.

...

Croind lin, răbdător, destule vise –

Unele din idei se risipesc, se sting

Multe se-agaţă, înca stau aprinse,

Fiecare – o piesă crucială din destin!

Soare cu dinţi

Azi nu luminile puternice se sting,

Ci suflete, văl de mătase şi saten!

Nimicul pâlpâie, toate resping

Iubirea-n cioburi de catren.

Cadoul ăl de preţ din răsărit

Nici soare nu-i, dar nici căldură,

Ci e un zâmbet ce se-ndură

A sta pe faţa-ţi pân’ la asfinţit!

Învaţă a-l dărui, copilă dragă!

Pân’ mai departe la al tău iubit

Care, cu toate c-a plecat şi c-a venit,

Ţine la tine şi te face-ntreagă!

Veşnicia-n 5 secunde

Oare ce poate să-ţi înceţoşeze ziua cel mai mult? Sau... prima întrebare: ţi-a înceţoşat cineva ziua vreodată?

Eu am păţit-o... un simplu om [vorba vine, simplu.... ca era cel mai complex din câţi am văzut pe ziua de azi...] m-a făcut să înţeleg o lume întreagă...

După ce am stat la roşu la un semafor în drum spre bus, am trecut pe lângă o mulţime de oameni din care unu ieşea în evidenţă fără să vrea, probabil. M-am pierdut, pur şi simplu, în ochii lui... în privirea lui, mai exact... zic asta pentru că nici nu i-am reţinut culoarea ochilor, dar nu e importantă... detalii, detalii insignifiante...

Te întreb: ai mai simţit vreodată, dacă ai fost destul de atent încât să-ţi pese, atunci când priveşti ochii unui om... să vezi nimicul? Să îl simţi gol pe dinăuntru? Să cazi pe gânduri întrebându-te: ce scopuri avem fiecare aici, pe pământ? Pentru ce, mama naibii, trăim, mai exact!? Cum poţi trăi, aparent, fără niciun scop?

Până să-l întâlnesc, zâmbeam....

Şi mă tot întreb, care să fie cauzele? Nu mai avea casă pentru că n-a avut-o niciodată, pentru că  a fost dat afară din ea sau pentru că a părăsit-o de bună voie?

Oare, dacă n-ar fi avut niciodată casă, cum de a ajuns la o vârstă înaintată? Dacă n-am văzut niciun scop în drumul său, ce l-a ţinut legat de partea asta din existenţa lui? Sau, poate doar eu n-am vazut niciun scop. E posibil să fie, acolo, undeva, îngropat în amintiri...

Dar dacă a fost dat afară, care să fie cauza? Nu şi-a mai permis să plătească întreţinerea? Muncea înainte? Dacă  muncea, colegii lui n-au observat nimic? Nu i-au simţit lipsa? Nu l-au întâlnit niciodată pe stradă, după? să fi fost chiar atât de indiferenţi şi de „doar colegi”?

Care să fie motivele pentru care şi-ar fi părăsit locuinţa şi ar alege nesiguranţa? Să fi fost o boală incurabilă? Să fi vrut să nu mai fie legat de cineva? Sau decesul soţiei sau al vreunui copil? Alte lucruri pentru care aş fi putut să mă gândesc  la a-mi lăsa trecutul în trecut nu îmi vin acum. Oamenii sunt diferiţi, deci nici nu gândesc la fel. Poate un aparent simplu motiv, din punctul meu de vedere, l-a făcut pe el să îşi schimbe viaţa radical. Poate....

...şi totuşi, de la orice lucru şi orece persoană poţi învăţa! Trebuie doar să fii atent pentru 5 secunde, nimic mai mult!

Cafea?

Personal cred că avem nevoie de prieteni, ca de cafeaua de dimineaţă!

Dacă o serveşti cu lapte sau frişcă şi/sau zahăr sau miere înseamnă că fugi de realitate. Maschezi „indiciile” ce pavează drumul spre adevăr, iar adevărul e singurul lucru care ne impinge de pe stâncile minciunii, în oceanul de libertate.

Dacă bei cafeaua pur şi simplu, fără adaosuri „comerciale”, înseamnă că preferi să fii direct, să spui ce te nemulţumeşte, să ignori, uneori, „bunele intenţii” şi să treci peste rănile superficiale pe care le poţi deschide pe frunţile altora care sunt, şi aşa, pline de şanţuri cu deşeuri toxice supranumite minciuni!

Adevărul doare de zece ori mai tare decât minciuna... dar e bine că e o durere acută şi atât. Adevărul e ca atunci când dai cu degetul mic de la picior în piciorul scaunului. Te doare ca naiba 5 minute, îţi atrage atenţia, dar te-a împiedicat să te loveşti mai tare de masă!

 Minciuna e durere continuă ce creşte direct proporţional cu timpul. E ca o durere de stomac ce te face să te gârboveşti, iar când te gârboveşti îţi pierzi orizontul, rămâi fără coloană vertebrală, prezentul ţi se blochează în viitor, cu gândul la trecut!

Sau... totul e despre mine?

N-am aflat încă.

Dar, până aflu, tu cum bei cafeaua?

Eroi sau Erori?

Azi priveam lumea şi mi-am dat seama că avem nevoie de eroi.

Şi nu mă refer neapărat la sacrificiu de sine, ci la  a ieşi în evidenţă cu ceva pozitiv.

Atâta timp cât lumea e doldora de xeroxuri şi unora le e frică să poarte o pată de  curaj şi nebunie, demnitate, dăruire pe coala propriei vieţi, nu cred că se rezolvă ceva. Sau, n-ar trebui să se rezolve ceva? Oare e bine aşa cum e?  Probabil unora le place, cine ştie...

Altruismul ăsta ca de plastic reciclat prost stă lipit cu superglue ieftin pe faţa multora. Degeaba, tot se vede. Le dă interesul pe lângă.

Ştii persoanele alea care te caută numai când trebuie să le faci, dai, ajuti, fii pe plac, fii lângă ele, împrumuţi ...ceva? da. Majotitatea  suntem aşa. Problema   apare când iese la suprafaţă adevărul. Când afli că, de fapt, pentru atâta eşti bun, din punctul lor de vedere, iar când încerci mai mult, când încerci un lucru pentru simplul fapt că vrei să faci ceva fără ca unul dintre voi să aibă ceva de câştigat din asta, nu poţi. Şi ştii de ce? Pentru că celălalt spune: nu pot!, azi am altceva de făcut... , a intervenit ceva. , nu mai ajung... dar, de fapt ar trebui să spună: nu suntem atât de apropiaţi încât să facem asta. , eu nu vreau decât să profit de pe munca ta şi atât!, noi nu suntem prieteni, deci nu ma mai trata ca atare!, eu fac ce fac de obicei pentru că trebuie să câştig ceva din tot ce fac!, nu vreau să ieşim la o bere pentru că am altceva mult mai bun de făcut., dacă aş vrea să ies în oraş, nu te-aş alege pe tine pentru că tu ai alte atribuţii în viaţa mea şi una  din ele NU e postura de prieten....

N-ar fii mai corect aşa? Măcar să ştii care-i problema! Să poţi trece mai departe! Să-ţi cauţi eroii printre alte ziduri, nu prin dărâmăturile prin care   cotrobăi acum...

Şi... se pare că Sinceritatea e pe o scară mult prea sus-pusă şi nu mulţi ajung să îşi lase amprentele pe ea.... sau nu vor să-şi murdărească minciunile în care se îmbracă, cu Adevăr!

E trist că am uitat să scoatem linguriţa de puritate din sertatrul cu principii doar pentru a putea să mai gustăm din bolul cu integritate, curaj, demnitate, onestitate şi diplomaţie.... E trist că prea puţini îşi asumă responsabilitatea de a deveni Erou, dat fiind faptul că această „genă” zace în fiecare dintre noi! 

Păcat....păcat! 

Despre clişeuri şi alte cele...

De o vreme mă tot întreb... cum de nu mai zâmbeşte nimeni pe stradă? Ce-i împiedică?

Dinţii galbeni, îmbibaţi de vicii? Buzele sparte din.. ”iubire”? Cariile care au uitat cum arată periuţa de dinţi pentru că respectivul/respectiva ajunge acasă mult prea încruntat/ă, îngrijorat/ă şi supărat/ă de îi ies grijile zilei de mâine prin toate orificiile posibile şi imposibile şi nu mai are curaj să se privească în oglinda ce atârnă plictisită deasupra chiuvetei? Se văd prea tare cearcănele pline de nesomn? Le e frică să împartă lucrurile gratis pentru că paranoia e mare, pentru că „cine ştie ce vrea ar mai ăla de la mine dacă îi zâmbesc din greşală...”? Sau o fi doar egoismul? O fi frica de a arăta sentimentele în public? O fi ura pentru că îi pare că eşti mai bine îmbrăcat [chiar dacă te vede în singura zi din an în care ai pus costumul cel nou...] şi nu-i place că el n-are?

Lăsaţi caprele vecinilor în pace şi vedeţi-vă de vacile voastre nesătule!!!

Nu înţeleg... pur şi simplu... nu vă înţeleg!

Cel mai trist lucru e atunci când zâmbeşti cuiva pe stradă şi acel cineva se încruntă la tine...

Un adevăr general valabil zicea: lucrurile simple fac viaţa frumoasă. Unii spun că e deja un clişeu! Şi... apropo de clişeuri, cred că oamenii slabi folosesc acest cuvânt pentru a-şi exprima neputinţa, ignoranţa, invidia şi ura faţă de acele persoane care reuşesc să îşi bată în cuie pe pereţii minţii şi ai inimii astfel de „clişeuri” ca principii de viaţă, pentru simplul fapt că ei nu reuşesc asta...

E atât de greu să mulţumeşti cuiva care se dă la o parte pentru ca tu să treci? E greu să mulţumeşti pentru că cineva ţi-a ridicat de jos mănuşa care ţi-a căzut din buzunar? E greu să zâmbeşti vânzătoarei care ţi-a urat O zi bună? E greu să spui cuiva: ce bine îţi stă cu bluza asta... sau: îmi place cum ţi-ai aranjat părul azi! E greu să mulţumeşti pentru că ai apucat să simţi razele soarelui pe spate ca pe o îmbărbătare în zilele ploioase din viaţa ta? E greu să te bucuri de unicitatea fulgilor de zăpadă? E chiar atât de greu să mulţumeşti dând din cap şoferului care se încetineşte maşina şi te lasă să traversezi?

N-ai să înţelegi asta numai dacă încerci... aşa că... te provoc! 

Idei multiple II

Târziu, dar nu cel mai târziu, apare şi partea a doua din seria începută undeva prin Aprilie şi...

A doua alegere e… Moartea:

E bomboana cu pudră de cacao deasupra.

E un drum cu două sensuri, dar cu linie continuă.

E un zid prin care trec doar cei ce merită.

E o mamă ce-şi strigă copii înapoi acasă.

E o ploaie măruntă ce te face să nu vezi în faţă, dar simţi că într-acolo trebuie să mergi.

E ca un pahar gol pe care ne e frica să-l spargem, crezând că ceva va curge din el.

E televizor fără telecomandă, iar tu, legat de fotoliu eşti la distanţă.

E o pană neagră ce se izbeşte de cerul tău când timpul i-o permite.

E un ultim cui ce intră uşor, uşor în tocul uşii prin care treci..dincolo.

E substanţa concentrată în esenţa clipelor prezente, trecute şi viitoare.

E nimicul ce te face să zâmbeşti radiant după ce ţi-a trecut cea mai mare frică.

E ca o melodie ce-ţi rămâne întipărită în minte fără să vrei.

E dorinţa cea dintâi... realizarea de dinaintea primului scâncet.

E butonul de pe care luăm degetul atunci când ne uităm în spate la ce se întâmplă.

E umbra de după ce clopotele bat ora doisprezece.

E bucuria unora, frica altora şi ţinta tuturor.

E lumânarea ce te călăuzeşte spre viaţă, până la urmă...

Azi sunt

Azi sunt fericit că sunt! Cred că e cel mai simplu motiv pentru care putem fi fericiţi cu adevărat. Sunt fericit că pot să-mi salut un prieten, că pot sa-mi vizitez o prietenă, că pot savura cafeaua, pot să-i simt aroma cu toate simţurile! Sunt fericit că pot să mă uit spre cer şi să mă bucur de albastrul ăla pătat doar ce câte un nor rătăcit care-şi caută menirea. Sunt fericit că pot zâmbi fără gânduri străine care să-mi intre prin efracţie în minte şi să-mi fure amintiri plăcute şi clipe minunate petrecute alături de cine merită sufletul meu!

Acum câteva zile când am stat să observ cerul mi-am dat seama că seamănă cu viaţa. Într-o anumită perioadă e limpede ca oglinda unui lac, mai putin şi sufletul-ţi vrea să se ridice să se privească în oglinda cerului! Uneori e plin de nori care trec mult prea rapid peste şi pe lângă tine şi abia apuci să-i înţelegi, să-i observi, dar ce să mai şi interacţionezi cu ei?!

Prietenii i-am asemănat cu avioanele care lasă dâre în spatele lor, avioane care-şi lasă amprenta în viaţa noastră... unele mai lungi şi mai accentuate, altele scurte şi şterse. Unele au forme mai ciudate pe care le ţinem minte o lungă perioadă, altele sunt întrerupte, cu pauze cu meniri specifice şi înţelesuri profunde.

Cineva spunea că iubirea, prietenia, e combinaţie de foc cu vânt. Focul mic bătut de vânt sfârşeşte stins, iar focul mare bătut de vânt devine mai puternic şi frânturi din el sunt duse mai departe...

Azi sunt fericit că sunt! Poate dacă n-aş fi fost eu, n-aş fi fost fericit... dar, doar o altă viaţă poate afirma asta cu certitudine...