marți, 2 iunie 2015

Inutilităţi cotidiene



Ce sunt regretele? 

Îmi amintesc de unul din cursurile de la facultate unde ni se spunea că omul, cu cât are mai multe ţeluri în viaţă, cu atât este mai nefericit. Dat fiind faptul că fără încrederea în forţele proprii, mijloacele şi uneltele potrivite, dar şi fără perseverenţă şi adaptabilitate nu ne putem atinge scopurile, dăm greş, eşuăm. La un momentdat ne vom gândi că ne-am petrecut atâtea minute, ore, zile poate chiar ani alergând după sau pentru un ţel pe care nu l-am atins, devenim frustraţi nu neaparat din această cauză, ci mai degrabă pentru toate celelalte scopuri pe care nu le-am urmărit îndeaproape. Frustrarea nu vine din eşec, ci din nesiguranţă sau din ignorarea celorlalte posibile scopuri. Atunci când mergem din punctul A până în B pe unul din cele 5 drumuri posibile şi întâmpinăm un obstacol care ne face să pierdem acea zi fără să fi făcut ceva productiv, ne gândim că era mai bine să fi urmat un alt drum din celelalte 4... şi aşa apare frustrarea. Frustrarea dă naştere regretelor.
Tuturor ni se întâmplă să ne gândim la „cum ar fi fost dacă...” , „dar dacă...” , „dacă aş fi făcut altfel...”, „dacă eram dincolo...” etc. „Dacă” şi „poate” sunt roadele regretelor.  Totul depinde de ce parte suntem când privim trecutul. 
 
Dacă nu îţi place ce vezi când priveşti înapoi în viaţa ta, măcar învaţă ceva din ce vezi. 

Învaţă şi din bune, învaţă şi din rele. Regretele te ţin în trecut şi pun un văl peste viitor. Prezentul nu există decât ca loc din care să priveşti în spate. Păcat...

Oare merită să-ţi pară rău după un prieten pe care l-ai pierdut? După o vacanţă sau un concediu că s-a terminat? După o iubire de-o vară? După vreo faptă pe care ai făcut-o cândva în trecutul tău mai mult sau mai puţin îndepărtat? După vreo gaşcă cu care îţi petreceai nopţile, îţi făceai beţiile, îţi înecai amarul, îţi creai primele vicii sau îţi întăreai primele virtuţi? Merită să-ţi pară rău pentru răul pe care l-ai provocat cu sau fără ştiinţă? Pentru binele pe care l-ai aşteptat în schimbul unor fapte bune? Sau chiar pentru banii împrumutaţi unor oameni nerecunoscători sau chiar uituci?
Data viitoare când vei începe să regreţi un lucru, opreşte-te şi gândeşte care e partea luminoasă din toată treaba aia. Cum te-a făcut acel lucru să te schimbi. Cum ai reacţionat atunci! Învaţă să te gestionezi înspre binele tău! Încearcă! 

Greşelile nu sunt făcute pentru a-ţi părea rău, ci pentru a învăţa din ele! Comportă-te ca atare!

marți, 26 mai 2015

45 de zile



Din clasa a V-a până am terminat facultatea am făcut naveta cu autobusul cam 7 km. Dacă calculez, în aceşti 11 ani am mers cel putin o dată pe zi, dus-întors , de luni până vineri, iar un drum dura în medie 15 minute. Adunând tot ar ieşi în jur de 66.000 de minute, adică peste 45 de zile doar de mers cu autobusul. Tot acest timp l-am petrecut în diferite feluri. Uneori vorbeam cu prieteni, alteori citeam, în unele zile preferam să privesc pe geamul murder lumea imperfect de afară şi să observ cum imperfecţiunile se potriveau cu mizeria şi unindu-se, uneori dădeau perfecţiunea de care aveam nevoie, care mă inspira să scriu. Unele din postările de pe acest blog au fost create în unul din acele 66.000 de minute petrecute călătorind. Pe toată durata călătoriei mele de 45 de zile, fiecare 15 minute erau unice. În fiecare tură îmi sărea atenţia asupra a altceva. Mi se scurgea privirea pe altă clădire decât în celelalte 15 minute. De fiecare dată oamenii se poziţionau diferit, strategic în autobus. Amintindu-mi acum de tot, parcă am dus o viaţă călătorind cu autobusul o singură călătorie. Uneori plictisitor, alteori palpitant, intens, mirositor, cald, amuzant, lung, frig sau scurt, fiecare 15 minute au povestea lor. Fiecare cursă merită o carte. Fiecare om contibuie cu povestea lui în microcosmosul autobusului.
O singură dilemă mă îmi cuprinde gândurile de fiecare dată când călătorescu cu autobusul (şi nu numai, dar acesta mi e cel mai apropiat, şi intim aş putea spune, exemplu pe care-l am la îndemână).
De ce unii oameni stau singuri pe o bancheta de 2 locuri iar alţii aleg să stea în picioare, atâta timp cât există locuri libere?

M-am tot gândit. Care poate fi motivul? Să fie introversia? O oarecare frică de oameni? Să fie vorba de spaţiul personal invadat de străini? Sau poate teama de a începe o conversaţie, de a nu-şi dezvălui din greşeală secretele sau planurile?  O fi gândul că poate îl deranjează pe cel lângă care se pune? Preferă o oarecare singurătate creată stand  în picioare, relativ departe de ceilalţi oameni, dat fiind faptul că poate vine de la muncă, unde are de a face cu destui? Poate îi e ruşine de ceva, de cineva  sau cu ceva?

Într-o vreme eram şi eu aşa, până mi-am dat seama că oameni suntem toţi. Probleme avem toţi. Ruşini avem toţi. Rămâne doar să înfruntăm tot, să nu judecăm şi să încercăm să ieşim din zona de confort!

marți, 19 mai 2015

Făuritori de destine



În sfârşit mi-am dat frâu liber creativităţii şi mi-am permis să dezvolt o idee. E pentru a treia oară când creez ceva de când lucrez într-o fabrică. Rutina mi-a rupt aripile şi mi-a zdrobit creativitatea într-un hal din care mă bucur că am mai scăpat!
Recent mă gândeam la ce fac cu viaţa mea. Care-mi sunt oportunităţile, alegerile, căile şi dorinţele de viitor.
 Închipuie-ţi că eşti într-o încăpere frumos mobilată, decentă, cu tot ce ai nevoie, în pereţii căreia sunt sute, poate mii de uşi încuiate.  Camera este zona ta de confort din care e relativ greu să ieşi. Uşile sunt oportunităţile tale de dezvoltare; una rustică, alta de sticlă, alta cu senzori... au diferite feluri de yale, au diferite texturi, culori şi forme.
Tu, ca persoană, poţi alege mediocritatea zonei tale de confort şi poţi trăi între cei patru pereţi împreună cu miile de uşi încuiate, de exemplu, lucrând într-o fabrică unde ori nu ai, ori nu vrei să alegi metodele pe care le aplică eu,  sau, pre-gândind problema, crezi că nu te poţi integra în mediul în care apar posturile vacante. . . sau poţi alege altceva.
Poţi alege să făureşti una, două sau zece chei pentru uşile din camera ta, pentru e „scăpa” din confortul care nu te lasă să evoluezi pe niciun plan. Ajungând aici, poţi  folosi materiale şi unelte pe care le găseşti singur sau poţi împrumuta, cere ajutor, cere îndrumare sau orice din ce crezi că te-ar face să făureşti cheia potrvită pentru uşa pe care vrei să o deschizi. Aminteşte-ţi că orice persoană care intră în viaţa ta are scopul ei, aşa cum şi tu când intri in vieţile unora, ai scopul tău.
Unii oameni se folosesc de alţii ca de nişte unelte pe care atunci când şi-au terminat de construit cheia, îi aruncă în debaraua trecutului fără a îi mai băga în seamă, fără a-i mai şterge de praf, din când în când cu un „Salut! Cum îţi mai merge?”.  Ei sunt genul de oameni care trec peste covoare de păcate şi nu îşi dau seama că sunt murdari pe pantofi!
Aşa că...
Învaţă din orice! Greşeşte! Repară! Cere-ţi iertare! Fii recunoscător! Ajută! Încearcă! Reuşeşte!

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Legături





Avem persoane de care ne legăm. Avem persoane de care ne dezlegăm, fie că vrem, fie că nu. Suntem dependenți de legăturile pe care le făurim cu obiectele, cu stările și cu oamenii care ne înconjoară. Nu de mult timp am citit un articol legat de prietenie și cum, în 100 de ani am evoluat de la 3 prietenii strânse la 5, în ciuda tehnologiei la care suntem conectați. Mii de prieteni pe rețelele de socializare și doar 5 prietenii adevărate, cum e vorba. Pe cât de interesant, pe atât de trist... sau nu? Oare ne ajung acestea 5 (dacă avem cu toții atâtea)? Oare ne satisfac nevoile? Pentru că, până la urmă, dependența asta ne oferă unele avantaje. Sună urât, dar ne folosim de prietenii pe care îi avem. Partea lminoasă în tot întunericul ăsta e că și ei ne folosesc, la rândul lor. Singura diferență între prieteni și ceilalți e că dacă un alt om vrea să se folosească de noi în același fel în care o face un prieten e că ne deranjează. Sunt unii oameni cărora le faci favoruri pentru că vrei și sunt ceilalți cărora ori nu le faci favoruri, ori nu îți place că le faci și atunci îi acuzi că s-au folosit de tine. Partea bună e că unii oameni îți devin prieteni din cauza reciprocității. Primesc și oferă. Primești și oferi și tu. Oricât de altruist ai fi, dacă unei persoane îi tot oferi, ajungi la un anumit punct în care spui:  iar mă caută că vrea ceva. 

Alte legături pe care le-am observat la mine sunt cele cu oamenii care au făcut parte din trecutul meu. Asta mi s-a mai întâmplat în anul în care bunica mea a devenit înger. Înainte ca asta să se întâmple locuiam doar cu ea și asta a făcut ca după ce a trecut mai departe, toate evenimentele din anul acela îmi aduceau aminte de ea. Când a venit Paștele, mi-am amintit că ultimul Paște l-am petrecut cu ea. De Crăciun la fel. De 1 Mai mi-am amintit cum am uscat pieptul de pui prea tare pe grătar dar ea mi-a zis ca a fost foarte bun, deși nu era așa. Și așa mai departe. 

Legat de oamenii din trecutul meu, zilele trecute îmi aminteam de verile petrecute la bunici, de toți oamenii frumoși pe care i-am întâlnit acolo. De toate prieteniile pe care le-am legat. Acum au mai rămas doar amintirile și, uneori mă mai agăț de ele. Mă mai leagăn puțin pe ele, amintindu-mi cu foarte mare bucurie de clipele petrecute cu ei. De cum stăteam nopțile pe bancă. De cum mergeam la scăldat. A fost frumos.  Altă legătră foarte puternică de care îmi aduc des aminte e cu un coleg de facultate. Cum făceam noi planuri de viitor, cum aveam noi glumele noastre, cum aveam discuții filosofice în timpul plimbărilor lungi pe care le făceam. Era. Era frumos.

Mă întreb cât vor mai dăinui amintirile acestea? Oare se vor șterge în cazul în care vor apărea altele, mai profunde și mai impresionante decât acestea, așa cum o lumină mai slabă nu se mai poate observa dacă e acoperită de o lumină mult mai puternică? Eu, unul, sper că vor rezista mult. Doar sunt amintiri frumoase de care îmi aduc aminte cu drag. 
Uneori regret că sunt doar amintiri...

Îmi pare rău!

miercuri, 5 februarie 2014

Amintiri din... facultate



Vă mai amintiți? Vă mai amintiți orele pierdute cu folos prin cafenele, până începeau cursurile sau chiar după acestea, când stăteam până târziu? Vă mai amintiți cum nu știam mai niciodată în ce sală avem? Vă mai amintiți cum, câteodată așteptam profesorii degeaba? Vă mai amintiți cât de fericiți eram când eram împreună? Sau când se apropia sesiunea și umpleam xeroxurile de pe lângă facultate pentru a ne umple cu foi pe care doar jumătate dintre noi citeam un sfert din ele... sau când ieșeam de la examene și nu ne plăcea să vorbim despre ce a fost în examen?(sau ăsta eram doar eu...) mai țineți minte cum ne uimeau fețele noi de la noi din an pe care le vedeam pentru prima data în a doua sesiune, sau ceva de genul ăsta? Mai țineți minte cât de emoționați eram la primele examene orale? Sau cum ne țineam locuri unii altora, câte un rând, în A1/A2...

Mai țineți minte cum ne așteptam pe mal, unul pe altul sau cum mergeam să ne întâmpinăm? Cum povesteam despre tot și toate? ...sau când mergeam la biliard după cursuri? Ohhhhhhh, ce vremuri.  

Eu mi-am amintit de toate astea, de voi, de ce era, de toți, acum când îi aud pe alții cum povestesc despre câte examene mai au în sesiunea asta și, sincer să fiu, mi s-a făcut dor. Mi s-a făcut dor de coridoarele facultății, de C2, de furnicarul care se crea acolo în timpul sesiunii, de profesori și în primul rând de voi, colegii mei dragi. Mă bucur că am reușit să țin legătura cu unii dintre voi. Mă întristează faptul că unele legături n-au mai ținut, deși acelea credeam că vor ține cel mai mult dar... în fine. Asta rămâne pe o dată viitoare.

luni, 25 noiembrie 2013

Existenţial



Săptămâna asta m-a întrebat cineva ce îmi place, ce hobby-uri am.  Ciudat, dar am stat pe gânduri. La început m-am blocat. N-am ştiut să răspund pe moment. E aiurea. Până acum, la întrebarea asta am răspuns lucruri vagi de genul: apusurile, sinceritatea, integritatea şi să citesc (+ jocurile video, pentru cine mă cunoaşte).  

E trist când realizezi că îţi vine mult mai uşor să spui (şi implicit să faci) lucurrile care nu îţi plac. Negativitatea primează. E ca atunci când, necunoscându-te îndeajuns de bine, răspunzi mult mai natural şi mai uşor la întrebarea cu defectele decât la cea cu calităţile proprii. 

E uşor aiurea să nu ştii ce îţi place. De când am fost întrebat, am căzut într-o oarecare stare de introspecţie (nu că de obicei n-aş trăi în starea asta zilnic; acum era altfel. Era mai intens. Eram mult mai dornic să aflu ce îmi place, de fapt…). Am ajuns la unele concluzii care se încheie cu puncte puncte.

Îmi place să scriu. Pentru mine, a scrie e ca un spaţiu unde mă întâlnesc şi unde îi las pe ceilalţi să mă înţeleagă cum sunt de fapt. Scriind, mă transform în ce vreau să fiu. De multe ori, după ce citesc ce am scris, nu îmi pare scris de mine. Nu ştiu câtor personae li se întâmplă, dar mie îmi pare superb. În momentele alea mă simt ghidat, sfătuit fără să cer sfaturi, înţeles şi transpus pe hărtie, descoperit, întreg şi completat. 

Îmi mai place să ascult muzică tare şi să cânt.  Cânt pentru mine şi atât. Chiar şi când mă aude altcinev, tot pentru mine cant. Cânt pentru că mă face să mă simt bine. Îmi dă o anume încredere în mine pe care n-o primesc în alt mod. Mă simt mai liber. E o stare cathartică pentru mine, mă eliberează.  Legat de muzică, mi-ar place să şi compun.  Ştii, la întrebarea aia cu : unde te vezi peste X ani? Aş răspunde că mă văd realizat şi cu hobby-uri să am grădinăritul şi cântatul la tobe sau la chitară. 

Îmi mai place să observ şi să cunosc oameni. Când mă prinde o oarecare stare şi o dorinţă de cunoaştere şi curiozitate, mai urmăresc interviuri sau emisiuni cu diverşi oameni interesanţi ca, de pildă, Oana Pellea, Dan Puric sau Tudor Chirilă. Îmi pare că fiecare om pe care îl cunoşti într-o viaţă te poate influenţa într-o oarecare măsură, atâta timp cât vrei asta. De la oricine şi orice poţi învăţa cel puţin un lucru nou atât despre lume, cât şi despre alţii sau despre tine. Până la urmă, în orice om  pe care-l întâlneşti, te reflectezi. Vezi în el ce vrei să vezi. Înţelegi doar ce vrei din tot ce spune. Selectivtatea îşi lasă amprenta în viaţa noastră mai mult decât crezi. 

Îmi place să şi citesc. În principiu citesc cărţi din domeniul dezvoltării personale, spiritualitate sau chiar religii. Îmi pare că atâta timp căt ştii că nu eşti doar o bucată de carne prinsă pe nişte oase, e păcat să nu te cunoşti mai bine în toată complexitatea cunoaşterii.

Ţie ce îţi place?