joi, 18 august 2011

...că doar e spital


Mirosea a medicamente şi pansamente… a boală. Nu îmi plăcea. Am coborât scările alea ciudate rapid. Era vreo trei fără ceva . am băgat bancnota de leu în tonomat să-mi scot o cafea şi mi-a dat-o afară. Am zâmbit ştiind că a doua oară e cu noroc. Aşa a şi fost.
mi-am aşteptat liniştit cafeaua, era fierbinte. O ţineam cu grijă păşind înspre afară, înspre aer, înspre soarele de după-masă.
M-am aşezat pe o bancă, undeva la umbră să citesc. Mai sorbeam din cafea, mai dădeam o pagină, mai aruncam căte o privire-n stânga-n dreapta... aşteptam.
Ciudat era că mai toate băncile erau pline şi întreg locul era inundat într-o linişte sumbră. Parcă nici ciripit n-am auzit, nici măcar ambulanţa. Parcă era noapte, fiecare sunet se auzea amplificat. Zidurile îmbibate cu tristeţe şi durere erau presărate cu geamuri deschise de unde se mai auzea căte o uşă deschizându-se.
Nori albi şi destrămaţi se jucau, parcă, printre ramurile copacilor. Combinaţia de verde aproape crud şi alb pufos îmi gâdila gândurile şi mă făcea să zâmbesc. Un semn liniştit dar bun, în sensul bun, de data asta!
De-odată, o frunză cărămizie, împietrită s-a izbit, pur şi simplu de asfaltul crăpat din faţa mea. Am auzit-o. I-am simţit ultima vibraţie. Trist. Doar gândul că frunza cea veche, ruginită moare doar să lase loc unei alteia plină de viaţă, de un verde copilăros. Şi m-am liniştit.

Din când în când mai adia câte un val de aer răcoros ca o răsuflare. M-am gândit că e Moartea ce se plimbă prin curtea spitalului aşteptând să fie strigată de cineva. O simţeai acolo, de gardă non-stop! Nu riscă să-şi piardă slujba. Hmmm... Sora Moarte, cum zicea Părintele Arsenie Boca, Sora Moarte...

vineri, 12 august 2011

Idei multiple I


Am zis să încep o serie de idei multiple legate de o temă anume. Prima alegere e Viaţa. Vor urma şi altele.
   
Viaţa...
E un zâmbet legat la colţuri de minţi închise.
E o privire spre orizont prin clădiri de sticlă fumurie.
E o epavă plină de grafitti-uri cu semnături anonime.
E o şcoală cu copii nepregătiţi să treacă clasa.
E un pachet c-o ultimă ţigară.
E o grămadă de sticle goale, frumos colorate, aruncate pe un fundal nisipos.
E o carte cu foi scrise, şterse şi rescrise.
E un ziar mototolit de pe care citeşte un copil litere aiurea.
E o bucată de foaie ruptă la colţuri şi îndoită în două.
E un pix cu pastă puţină.
E un măr în cădere, mai aproape de iarbă decât de creangă.
E un nor alb ce se lasă purtat de vânt şi dispare încet, încet.
E un pahar cu apă proaspătă.
E un pat ce-ar trebui să aibă cearşaf de spini.
E o cheie de aur blocată într-un lacăt ruginit.
E un cerc colorat pe o masuţă simplă de lemn.
E o pastilă în care nu tebuie să ai încredere tot timpul.
E o garanţie expirată.
E un pumn de pietre preţioase murdare.
E un obraz ud şi o batistă curată.
E o previzualizare a Raiului, până la urmă...

miercuri, 10 august 2011

N-o să te pot uita... nici să mă obligi

În tren. Mesaje, telefoane, nu te înţelegeam prea bine.
- Vezi că am ajuns în Bucureşti!
Emoţonat. Parcă în 3 secunde am citit undeva Feteşti! Am fugit până la uşa trenului şi te-am văzut. Am salutat, ţi-am luat bagajul, ai urcat şi...
- Să ai grijă de ea, am citit pe buzele mamei tale.
Mi-am amintit de replica asta patru zile de atunci încolo. O şopteam din când în când...
Parcă toate emoţiile le-am lăsat acolo sau ţi le-am transmis ţie. Asta simţeam... deşi nu prea ştiam ce să-ţi zic. O doză mi-a rămas în vorbe, totuşi!
Până la urmă a început să-mi picure câte o propoziţie ca spre mijlocul perioadei să curgă şiroaie şi la final să se aşterne tăcerea ce pentru mine era ca o fotografie – o mie de cuvinte...
Simţeam cum mă măsori din priviri, îmi cântăreai silabele, îmi înapoiai zâmbete... aia îmi plăcea... place la tine. Ştii să şi oferi.
Am împărţit o cameră, un apus, un lac, o porţie de cartofi prăjiţi, un pat, o idee, o poeyie, o melodie, nişte paşi, marea, pescăruşii, baie-n mare noaptea, zâmbete, clipe, duş, săruturi, răsăritul, drumuri lungi, priviri, ţigări, mişcări, noaptea...
Soarele mi-l lăsai mie. Mulţumesc!


Am alungat moartea... Am adus moartea plictiselii în doi. Noi!
Ţin minte când ai cerut ţigara... am zâmbit! Ca acum, de altfel...
Prima dată şi.... prima dată la Mare!

Când stelele se jucau printre nori eu îţi citeam răsăritul în ochi.
Ai simţit şi tu cum fericirea ne exploda din fiecare celulă, cum ne impărţeam şi zburam ca să ne reunim mai sus de noi, mai sus de nori?
Am să ţin minte... am să te ţin mine!

Am mai âmpărţit vorbe, plaja, oameni, glume spuse la nesfârşit fără să ne săturăm de ele, cărţi cumpărate, cina, baia, cheia de la balcon, „nu te opri”,  zgomote, valuri, suveniruri, mâncăruri, Vitamina C...

Frumos.... frumos... a meritat!
Am încercat să am grijă de tine... sper, cred, zic că am reuşit .
Şi-ţi mulţumesc, păpădio! Îţi mulţumesc pentru tot!
Şi vreau să ştii că n-o să te pot uita... nici să mă obligi!