sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Despre clişeuri şi alte cele...

De o vreme mă tot întreb... cum de nu mai zâmbeşte nimeni pe stradă? Ce-i împiedică?
Dinţii galbeni, îmbibaţi de vicii? Buzele sparte din.. ”iubire”? Cariile care au uitat cum arată periuţa de dinţi pentru că respectivul/respectiva ajunge acasă mult prea încruntat/ă, îngrijorat/ă şi supărat/ă de îi ies grijile zilei de mâine prin toate orificiile posibile şi imposibile şi nu mai are curaj să se privească în oglinda ce atârnă plictisită deasupra chiuvetei? Se văd prea tare cearcănele pline de nesomn? Le e frică să împartă lucrurile gratis pentru că paranoia e mare, pentru că „cine ştie ce vrea ar mai ăla de la mine dacă îi zâmbesc din greşală...”? Sau o fi doar egoismul? O fi frica de a arăta sentimentele în public? O fi ura pentru că îi pare că eşti mai bine îmbrăcat [chiar dacă te vede în singura zi din an în care ai pus costumul cel nou...] şi nu-i place că el n-are?
Lăsaţi caprele vecinilor în pace şi vedeţi-vă de vacile voastre nesătule!!!

Nu înţeleg... pur şi simplu... nu vă înţeleg!

Cel mai trist lucru e atunci când zâmbeşti cuiva pe stradă şi acel cineva se încruntă la tine...

Un adevăr general valabil zicea: lucrurile simple fac viaţa frumoasă. Unii spun că e deja un clişeu! Şi... apropo de clişeuri, cred că oamenii slabi folosesc acest cuvânt pentru a-şi exprima neputinţa, ignoranţa, invidia şi ura faţă de acele persoane care reuşesc să îşi bată în cuie pe pereţii minţii şi ai inimii astfel de „clişeuri” ca principii de viaţă, pentru simplul fapt că ei nu reuşesc asta...

E atât de greu să mulţumeşti cuiva care se dă la o parte pentru ca tu să treci? E greu să mulţumeşti pentru că cineva ţi-a ridicat de jos mănuşa care ţi-a căzut din buzunar? E greu să zâmbeşti vânzătoarei care ţi-a urat O zi bună? E greu să spui cuiva: ce bine îţi stă cu bluza asta... sau: îmi place cum ţi-ai aranjat părul azi! E greu să mulţumeşti pentru că ai apucat să simţi razele soarelui pe spate ca pe o îmbărbătare în zilele ploioase din viaţa ta? E greu să te bucuri de unicitatea fulgilor de zăpadă? E chiar atât de greu să mulţumeşti dând din cap şoferului care se încetineşte maşina şi te lasă să traversezi?

N-ai să înţelegi asta numai dacă încerci... aşa că... te provoc! 

marți, 10 ianuarie 2012

Idei multiple II

Târziu, dar nu cel mai târziu, apare şi partea a doua din seria începută undeva prin Aprilie şi...
A doua alegere e… Moartea:

E bomboana cu pudră de cacao deasupra.
E un drum cu două sensuri, dar cu linie continuă.
E un zid prin care trec doar cei ce merită.
E o mamă ce-şi strigă copii înapoi acasă.
E o ploaie măruntă ce te face să nu vezi în faţă, dar simţi că într-acolo trebuie să mergi.
E ca un pahar gol pe care ne e frica să-l spargem, crezând că ceva va curge din el.
E televizor fără telecomandă, iar tu, legat de fotoliu eşti la distanţă.
E o pană neagră ce se izbeşte de cerul tău când timpul i-o permite.
E un ultim cui ce intră uşor, uşor în tocul uşii prin care treci..dincolo.
E substanţa concentrată în esenţa clipelor prezente, trecute şi viitoare.
E nimicul ce te face să zâmbeşti radiant după ce ţi-a trecut cea mai mare frică.
E ca o melodie ce-ţi rămâne întipărită în minte fără să vrei.
E dorinţa cea dintâi... realizarea de dinaintea primului scâncet.
E butonul de pe care luăm degetul atunci când ne uităm în spate la ce se întâmplă.
E umbra de după ce clopotele bat ora doisprezece.
E bucuria unora, frica altora şi ţinta tuturor.
E lumânarea ce te călăuzeşte spre viaţă, până la urmă...

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Azi sunt

Azi sunt fericit că sunt! Cred că e cel mai simplu motiv pentru care putem fi fericiţi cu adevărat. Sunt fericit că pot să-mi salut un prieten, că pot sa-mi vizitez o prietenă, că pot savura cafeaua, pot să-i simt aroma cu toate simţurile! Sunt fericit că pot să mă uit spre cer şi să mă bucur de albastrul ăla pătat doar ce câte un nor rătăcit care-şi caută menirea. Sunt fericit că pot zâmbi fără gânduri străine care să-mi intre prin efracţie în minte şi să-mi fure amintiri plăcute şi clipe minunate petrecute alături de cine merită sufletul meu!

Acum câteva zile când am stat să observ cerul mi-am dat seama că seamănă cu viaţa. Într-o anumită perioadă e limpede ca oglinda unui lac, mai putin şi sufletul-ţi vrea să se ridice să se privească în oglinda cerului! Uneori e plin de nori care trec mult prea rapid peste şi pe lângă tine şi abia apuci să-i înţelegi, să-i observi, dar ce să mai şi interacţionezi cu ei?!
Prietenii i-am asemănat cu avioanele care lasă dâre în spatele lor, avioane care-şi lasă amprenta în viaţa noastră... unele mai lungi şi mai accentuate, altele scurte şi şterse. Unele au forme mai ciudate pe care le ţinem minte o lungă perioadă, altele sunt întrerupte, cu pauze cu meniri specifice şi înţelesuri profunde.

Cineva spunea că iubirea, prietenia, e combinaţie de foc cu vânt. Focul mic bătut de vânt sfârşeşte stins, iar focul mare bătut de vânt devine mai puternic şi frânturi din el sunt duse mai departe...

Azi sunt fericit că sunt! Poate dacă n-aş fi fost eu, n-aş fi fost fericit... dar, doar o altă viaţă poate afirma asta cu certitudine...