De o vreme mă tot întreb... cum de nu mai zâmbeşte nimeni pe stradă? Ce-i împiedică?
Dinţii galbeni, îmbibaţi de vicii? Buzele sparte din.. ”iubire”? Cariile care au uitat cum arată periuţa de dinţi pentru că respectivul/respectiva ajunge acasă mult prea încruntat/ă, îngrijorat/ă şi supărat/ă de îi ies grijile zilei de mâine prin toate orificiile posibile şi imposibile şi nu mai are curaj să se privească în oglinda ce atârnă plictisită deasupra chiuvetei? Se văd prea tare cearcănele pline de nesomn? Le e frică să împartă lucrurile gratis pentru că paranoia e mare, pentru că „cine ştie ce vrea ar mai ăla de la mine dacă îi zâmbesc din greşală...”? Sau o fi doar egoismul? O fi frica de a arăta sentimentele în public? O fi ura pentru că îi pare că eşti mai bine îmbrăcat [chiar dacă te vede în singura zi din an în care ai pus costumul cel nou...] şi nu-i place că el n-are?
Lăsaţi caprele vecinilor în pace şi vedeţi-vă de vacile voastre nesătule!!!
Nu înţeleg... pur şi simplu... nu vă înţeleg!
Cel mai trist lucru e atunci când zâmbeşti cuiva pe stradă şi acel cineva se încruntă la tine...
Un adevăr general valabil zicea: lucrurile simple fac viaţa frumoasă. Unii spun că e deja un clişeu! Şi... apropo de clişeuri, cred că oamenii slabi folosesc acest cuvânt pentru a-şi exprima neputinţa, ignoranţa, invidia şi ura faţă de acele persoane care reuşesc să îşi bată în cuie pe pereţii minţii şi ai inimii astfel de „clişeuri” ca principii de viaţă, pentru simplul fapt că ei nu reuşesc asta...
E atât de greu să mulţumeşti cuiva care se dă la o parte pentru ca tu să treci? E greu să mulţumeşti pentru că cineva ţi-a ridicat de jos mănuşa care ţi-a căzut din buzunar? E greu să zâmbeşti vânzătoarei care ţi-a urat O zi bună? E greu să spui cuiva: ce bine îţi stă cu bluza asta... sau: îmi place cum ţi-ai aranjat părul azi! E greu să mulţumeşti pentru că ai apucat să simţi razele soarelui pe spate ca pe o îmbărbătare în zilele ploioase din viaţa ta? E greu să te bucuri de unicitatea fulgilor de zăpadă? E chiar atât de greu să mulţumeşti dând din cap şoferului care se încetineşte maşina şi te lasă să traversezi?
N-ai să înţelegi asta numai dacă încerci... aşa că... te provoc!
Un comentariu:
Dragul meu, nu ma vezi pe mine pe strada:)) Adevarul e ca trebuie sa am o zi buna ca sa zambesc, sau mi se mai intampla sa-mi zambeasca cineva si zambesc si eu (mi se par foarte dragute chestiile astea). Si la faza cu datul la o parte ... prea putini o fac, dar le multumesc acelora care o fac. Oricum, accept provocarea si sper ca si tu faci la fel.
Trimiteți un comentariu