Monolog [part I]

- Uite, pur şi simplu, nu pot.

- Imposibil...

- Uite că nu e atât de imposibil pe cât crezi!

- Ziceam că eşti un om în toată firea, nu un copil ce încă se face că plânge după jucăria lui favorită!

- Da, mulţumesc.... nu m-ai făcut să mă simt mai bine cu asta, crede-mă!

- Şi totuşi, e simplu. Uiţi trecutul şi priveşti viitorul în ochi şi-i zici ce-ţi doreşti de la el şi gata! Punct!

- Vreau să fie din nou la fel.

- Nu se mai poate. Ce e atât de greu de priceput? Oamenii se mai şi despart, mai şi pleacă şi nu-i poţi ţine lângă tine cu forţa.

- Ştiu... ştiu. Doar că....

- Fără „doar”, bine? Lasă regretele astea inutile de-o parte. Cu ce te ajută? Îţi încarci mintea cu tot felul de banalităţi absolut inutile. Apucă-te şi fo curat în tine, bine? Nu îmi place să te văd aşa!

- Crezi că mie îmi place?

- Păi şi atunci? Tocmai de asta, fă ceva! Orice!

- N-am idei. Momentan cred că am făcut tot ce puteam să fie bine. Poate că sunt egoist, poate că m-am prea legat de el, poate ...

- Fraiere, nu mai vorbi aşa. Ştiu că ţi-ai cerut scuze, ştiu că ai încercat, ştiu...

- Şi atunci ce sa mai fac?

-Altceva. Ceva care să nu-l implice. Până la urmă, să zic ceva urât, suntem maşinării gânditoare...

- Ai dreptate...

- Păi vezi?

- Ai dreptate când zici că e ceva urât...

- Ahaaa... stai aşa, eu tot nu te înţeleg! Frate, nu te înţeleg!

- Nici nu mă aştept să o faci. Ce-ai putea înţelege tu din asta. Tu, ăla cu mulţi prieteni, ăla popular, ăla ce rezolvă tot dintr-un singur telefon... ce ştii tu să înţelegi?

- Hai că exagerezi!

- Ştii că am dreptate. Şi ştii că eu nu sunt aşa. E mai complicat....

- Tu faci să fie complicat.

- Poate. Poate eu sunt de vină. Nu, stai, sogur eu sunt de vină.

- Dar ţi-ai cerut scuze.

- Şi n-a mers... da.

- Ce vrei să faci mai mult de atât?

- Aici e buba! M-am blocat. Nu ştiu ce pot face.

- Stai să analizăm situaţia...

- Are sens?

- Da, are! Ai să vezi...

- ...

 [va urma]