Gânduri ce zboară

Prietenie... un cuvânt mare. Poate prea mare sa fie rostit sincer, inocent, nepătat...

E aiurea când încerci să dai totul sau, cel puţin, aşa ţi se pare şi ca răspuns.... nimic. Nimic la ce te-ai aşteptat.

Oare greşelile sunt de neiertat?

Oare etichetele sunt atât de uşor de procurat? Că de pus e foart simplu. Calci pe bec, face POC şi gata! Eşti arătat cu degetul ca fiind ne-bun.

E atât de simplu să schimbi statuturile... e atât de simplu să zici OK.

Să uiţi e mai greu... noroc că nu trebuie. Nu. Nimeni nu te obligă să uiţi o ptietenie doar pentru că s-a spulberat. Şi cine te îndeamnă la asta, nu-l asculta...

Oare de câte ori e necesar să îţi ceri scuze pentru ca ele să-ţi fie acceptate fără trecut? Cât să mai aştepţi după un tip oarecare să se aşeze pe scaunul pe care ai lipit mare, negru pe alb – PRIETEN ! ?

Merită? Eu zic că da.

Până la urmă, prietenia e tot ce rămâne chiar şi după mulţi ani de iubire... şi e frumoasă. Merită savurată.

O poveste, un ceai, o plimbare iarna, noaptea, un: hai că mai stau cu tine, o carte împrumutată... de neuitat, crede-mă.

Din păcate sau din fericire, lucruri de genul ăsta se întâmplă . Atunci se pot vedea gesturi, semne, gânduri, idei, viitoruri posibile, răceală, depărtare, incertitudine... atunci realizezi că aşa e. Şi tebuie să laşi să fie aşa. Şi să aştepţi... Da. Să aştepţi pur şi simplu!

Merită!