Senina ta privire
Surasul tau prea-bland
Trezeste-o amintire
Iarasi te am in gand.
Iar zboara gand departe
Spre tine, draga mea
Sa-l pui pe-asta de-oparte
Plin cu iubirea mea.
As vrea acum in brate
Sa te tin tare strans
Sa ne legam cu ate
Sa se termine plans.
Mi-atat de dot de tine
Mi-e dor sa te sarut
Nu e nimeni ca mine
Pana vii, sunt de lut.
Stau, ma plimb, nu stiu ce fac
Parc-ar trebui sa tac
Cu mine nu ma impac
Vreau sa stau langa un lac.
Vreau sa vad cum trec cocori
Tu parca traiesti dar mori
Vrei sa pleci, da, vrei sa zbori
Eu mai stau pana in zori.
Am in mana un caiet
Am in minte un secret
Vad un corp mai siluet
Luminat de un traznet.
Langa tine la mormant
Stau pitit ca bate vant
Un cantec de dor eu cant
Si te vad in alb vesmant.
Vreau sa pleci, da, sa dispari
Durerea cu tine s-o cari
Sa nu-ti vad in ochii mari
Tristete. Tre’ sa fim tari!
Sa te vad eu as mai vrea
Pe cealalta lume-a ta.
Acum vreau sa vad o stea
Sa stiu ca e a mea.
Sa stiu ca inca exist
Fara tine sa rezist
Nu mai vreau sa tot insist
Nu vreau sa raman tot trist.
Nu mai pot aici sa stau
Nici crucile motiv nu au
Ai furtunii nori picurau
Eu raman cu-n gand: vreau…
“Pe el sa-l ti de mana strans
Nu il lasa nicio secunda
Pulsu-i sa-l simti atat d-intens
Sarutul lui, uite, t-inunda.”
Asta ai vrea sa auzi din gura mea?
Nu cred ca e-o idee buna
Traiesti viata lui sau pe a ta?
Mai bine uita-te la Luna.
Vorbeste si tu cu ea, te poate ajuta
Eu asta am facut si a functionat
Iti poate da un sfat, te poate mangaia
Uita-te la mine, sunt reparat, vindecat!
Vad ca si tu esti ca si mine
In oricine vezi doar partea buna
Nu tot ce-ti spune este bine
Nu vezi? Adevaru-i e-o minciuna!
Zic ca ar trebui, daca tu vrei,
Sa ii spui sa nu mai insiste
Tu esti unul din acei blanzi miei
Iar asta e una din acele povesti triste.
Toti venim pe lumea asta la fel.
Goi, neputinciosi, nestiutori.
Niste ignoranti bipezi prea lenesi sa se uite in jur.
Am uitat senzatia de bucurie… sentimentul de iubire.
Ne prea grabim.
Atragem moartea, acceleram venirea ei.
Cum zicea cineva: ‘In intreaga viata pierdem ani de zile dar, in fata mortii mai cerem o clipa.’
Nu prea stim sa ne comportam cu noi insine. Nu stim sa ne comportam cu cei de langa noi fie necunoscuti, fie persoanele dragi noua.
Nu stim sa zambim.
Nu stim nimic.
Nu ne place unde suntem, vrem sa ne fi nascut altundeva.
Oare daca am putea sa ne alegem de la bun inceput parintii, familia, locul in care vrem sa ne nastem, tot… ar fi mai fine? Nu cred…
Daca am sti clipa in care plecam ‘dincolo’ am profita mai mult de viata? Ne-am bucura de fiecare clipa primita ca o binecuvantare?
Ne dam seama de valoarea unui om doar dupa ce il pierdem, la fel ca un obiect. Stim ca ne folosea, ne ajuta atat de mult numai dup ace s-a stricat.
Un vers dintr-o melodie suna asa: ‘ne nastem sanatosi dar incercand sa ne vindecam devenim bolnavi!’.
Toti venim pe lumea asta la fel… goi, neputinciosi, nu stim nimic refuzand sa carcetam, preferand sa ignoram!
Toti trecem dincolo la fel… goi, neputinciosi, nestiutori…
…si stateam in pat. Nu stiam ce sa fac, plictiseala se vedea in jurul meu de la trei poste departare. Mi-am luat
Cele doua icoane putin prafuite parca ma rugau sa nu ma mai uit atat de mult la ele. Acadeaua topita de pe noptiera era suparata pe mine.
Afara trafic mult, praf gri deschis si nori asteptand parca sa verse peste sat apa pe care o purtau in ei cu atata grija, dar au trecut pe langa lasand Soarele sa ne arda pielea.
Se spune ca e foarte greu sa stai sa te gandesti la nimic… mie-mi iese asta de multe ori fara sa vreau, uneori vreau sa ma gandesc la ceva si nu stiu la ce. Dupa ce am stat asa pret de cateva minute am inceput sa ma gandesc la ea, la prietena mea pe care am lasat-o acasa, la
In Bihor, Ghiorac mai exact, un sat cu strada principala serpuita in capatul careia e asezata casa bunicilor, obisnuiam sa aud doar linistea si corul broastelor de langa lacul din apropierea casei, dar acum, de cand drumul care leaga Ciumeghiu de Ghiorac a fost reparat, linistea se aude din ce in ce mai putin, din pacate.
Eram acasa cu vara’mea si, saturat de stat in pat degeaba am zis: Hai sa mergem la Cris,
Nu an stat pe ganduri, ne-am facut ‘bagajul’ si am mers spre locul de scaldat si…
Oare ar trebui sa scriu si eu despre subiectul cel mai comun, cel mai discutat? Da. Criza economica.
Am observat ca toti vorbesc despre aceasta criza mondiala… Am vazut ca multi sunt distrusi in adevaratul sens al cuvantului deoarece au fost ‘atinsi’ de flagelul crizei. Toti zic ca nu mai au bani, nu mai stiu cum sa faca bani, de unde sa ii scoata.
Adevarul e ca, in ziua de azi toti avem nevoie de bani dar, nu ar mai trebui sa ii tratam ca pe un scop final, acestia ar trebui sa ramana doar un mijloc prin care sa putem ajunge la ceea ce ar trebui sa dorim cu adevarat, la ceea ce avem nevoie cu adevarat. Cred ca aceasta criza economica are un scop pe planul ezoteric, spiritual, nu pe cel fizic, material deoarece stim ca dup ace trecem dincolo nu vom lua vila, cele 4 masini sau milioanele de euro cu noi. Nun e ajuta la nimic. Parerea mea este ca aceasta criza este benefica omenirii deoarece ar trebui sa ne faca sa vedem ca nu avem nevoie de doua gramezi de bani sub saltea pentu a putea fi fericiti. Ar trebui sa nu ne preocupe atat de mult material in sine, sa nu ne mai atasam atat de mult de unele lucruri care si asa nu ne prea ajuta din punct de vedere spiritual.
Cu cat tine mai mult aceasta criza, cu atat mai mult omenirea se va trezi, lasand la o parte tot ceea ce nu ii foloseste cu adevarat, luand in seama lucrurile marunte care fac pe oricine, daca nu sa iubeasca mai mult, sa zambeasca macar!
Tineam in mana o carte
Singur ma gandeam la moarte
Nesimtit, timpu-l furam
Pe mine ma pacaleam.
Stele din camera, toate
Toate-s galbene si poate
Daca nu mi le pictam
Mai singur eu ma simteam.
O privire-am aruncat
Pe geamul putin curat
Inorat era afara
Soare-asteaptam sa rasara.
Dar era putin probabil
Caci era cam incapabil
Nori de fum si praf erau
Sa se vada, nu-l lasau!
Asa ca m-am pus in pat
De-o parte carte-am lasat
Am zis ca ma voi trezi
Poate, doar a doua zi…
Eram doar noi doi… ne plimbam… vorbeam…. Radeam… ma jucam prin parul tau lung, fin, plin de diamante, plin de….
A inceput sa ploua… am inceput sa ne udam, am inceput sa ne purificam, am inceput sa ne sarutam…
Nu a durat mult dar, pentru mine parca a fost o vesnicie.
…s-a oprit…
Doi nori s-au desparit… un el, o ea… el la stanga, ea la dreapta… au plecat. Soarele, intre ei, a incercat sa ii reuneasca dar s-au certat atat de rau incat si-au trimis fulgere unul altuia…
El, Soarele, parca stia ca asa se va intampla, a mai vazut asta inainte, stia ca nu se vor mai revedea vreodata, parea sa nu-i pese… a inceput sa ne incalzeasca.
O tineam in brate, ii simteam pielea uda pe trupu-mi gol… ma gandeam la noi,
Stateam nelinistit, cu sentimentul ca o voi pierde candva si am strans-o mai tare in brate.
A sosit clipa cand a trebuit sa mergem acasa… am mers ca cei doi nori, unul la stanga, unul la dreapta, nestiind ca in urmatoarea zi istoria norilor se va implini…
I-am dat intalnire tot langa batranul nuc, pe banca cu doua scanduri lipsa, banca noastra plina de amintiri…
Nu a aparut…
Mi-a fost luata, dar stiam ca nu trebuie sa fiu trist, deprimat…
Ma bucur ca am profitat de ea cat am avut-o…
…da, de ea, de copilaria mea!
Ploaia cade peste noi
Lin si usor
Cade doar peste noi doi
Vine dintr-un nor.
Simt picuri cum se izbesc
De pielea mea uda
Eu iti spun ca te iubesc
Cu o dragoste cruda.
Brusc m-am trezit din vis
Ud si intristat
Te-am pierdut in abis…
Un vis spulberat.
Toti ne plangem ca nu mai avem timp, ca nu reusim sa ne terminam treburile din cauza lui.
Tot timpul spun ca trece prea repede… de fapt, el nu trece, noi trecem prea repede prin el si nu stim sa ne bucuram de viata care ni s-a dat, nu stim sa o apreciem, nu stim nimic.
Toti spunem: “Nu mai am timp!”, “Ma grabesc!”, “Sunt presat de timp!”… desi, adevarul e ca nu mai avem timp numai cand murim. Atunci chiar nu mi e nimic de facut dar, pana acolo e o cale lunga pe care nu trebuie sa lasam spini, ura, suferinta sa creasca, ci sa plantam flori, compasiune, intelegere, dragoste.
Dar, din pacate, unii sunt prea captati de lumea materiala si se pare ca au uitat ca au un suflet care cere hrana, lasandu-l de-o parte, uitandu-l. Acestia isi pun limitele mult prea jos, se inchid intr-un glob de sticla avand un ciocan in mana, ezitand sa evadeze, parca astepand sa li se termine oxigenul. Nu stiu sa se uite in jur, sa vada cat de frumoasa le poate fi viata si cat timp au la dispozitie sa o faca din ce in ce mai minunata, mai relaxata.
Nu fi ca ei! Traieste deschis, traieste mare, aspira la mai mult si nu uita: ai tot timpul din lume, trebuie doar sa inveti sa-l folosesti!
