Monolog [part II]

-         …

-         Uite, tu ai încercat, el nu a mai vrut. Treci mai departe.

-         Ştii de cat timp am aşteptat pe cineva lângă care să mă pot desfăşura, să mă pot deschide, să zic ce ştiu, ce pot, ce vreau? Ştii că aştept să mai ieşim la un ceai, pur şi simplu? Ştii că nu sunt mulţi lângă care să pot fi.... eu!?

-         Nu e singura persoană lângă care ai putea fi aşa.

-         Deocamdata este.... a fost singura.

-         Înseamnă că nu cauţi tu unde şi pe cine trebuie.

-         Da. Aşa e. Aici ai dreptate. De obicei las lucrurile să decurgă de la sine. Dar l-am rănit, l-am dezamăgit! Înţelegi ?

-         Copile, lasă totul aşa cum e. A fost ceva frumos, brusc şi scurt! Bucură-te că a fost şi că ţi-a fost demonstrat faptul că se poate!!!

-         Nu-mi place când trebuie să-ţi dau dreptate...

-         Da. Ştiu. De când nu te-am mai văzut zâmbind. Mi-a fost dor !

-         Mulţumesc !

-         Ideea e că fiecare are drumul lui. Are libertatea de a-şi alege cărarea care crede că i se potriveşte cel mai bine.

-         Ştiu....ştiu.

-         Îmi place că începi să-mi dai dreptate din ce în ce mai des. Înseamnă că începi să înţelegi unele aspecte ale vieţii. Te maturizezi!

-         Aşa e. Lucruri de genul ăsta te pun pe gânduri. Te fac să te întrebi “care-i faza?” , “şi acum ce-am să fac?”

-         Da. Asta înseamnă evoluţia!

-         Eram egoist. Nu e corect că vreau să-l aduc lângă mine iar. E mai bine pentru el acolo unde e, cu cine e şi ce face. Eu nu îi puteam oferi asta. Şi merită ce are acum.

-         Eu zic că e mai bine şi pentru tine atâta timp cât tu ţi-ai ridicat anumite semne de întrebare. Aşteaptă răspunsurile şi păşeşte cu încredere pe drumul tău!

-         Da. Fără compromisuri!

-         Corect!

-     Dar stai....

-         ...

[va urma]

Monolog [part I]

- Uite, pur şi simplu, nu pot.

- Imposibil...

- Uite că nu e atât de imposibil pe cât crezi!

- Ziceam că eşti un om în toată firea, nu un copil ce încă se face că plânge după jucăria lui favorită!

- Da, mulţumesc.... nu m-ai făcut să mă simt mai bine cu asta, crede-mă!

- Şi totuşi, e simplu. Uiţi trecutul şi priveşti viitorul în ochi şi-i zici ce-ţi doreşti de la el şi gata! Punct!

- Vreau să fie din nou la fel.

- Nu se mai poate. Ce e atât de greu de priceput? Oamenii se mai şi despart, mai şi pleacă şi nu-i poţi ţine lângă tine cu forţa.

- Ştiu... ştiu. Doar că....

- Fără „doar”, bine? Lasă regretele astea inutile de-o parte. Cu ce te ajută? Îţi încarci mintea cu tot felul de banalităţi absolut inutile. Apucă-te şi fo curat în tine, bine? Nu îmi place să te văd aşa!

- Crezi că mie îmi place?

- Păi şi atunci? Tocmai de asta, fă ceva! Orice!

- N-am idei. Momentan cred că am făcut tot ce puteam să fie bine. Poate că sunt egoist, poate că m-am prea legat de el, poate ...

- Fraiere, nu mai vorbi aşa. Ştiu că ţi-ai cerut scuze, ştiu că ai încercat, ştiu...

- Şi atunci ce sa mai fac?

-Altceva. Ceva care să nu-l implice. Până la urmă, să zic ceva urât, suntem maşinării gânditoare...

- Ai dreptate...

- Păi vezi?

- Ai dreptate când zici că e ceva urât...

- Ahaaa... stai aşa, eu tot nu te înţeleg! Frate, nu te înţeleg!

- Nici nu mă aştept să o faci. Ce-ai putea înţelege tu din asta. Tu, ăla cu mulţi prieteni, ăla popular, ăla ce rezolvă tot dintr-un singur telefon... ce ştii tu să înţelegi?

- Hai că exagerezi!

- Ştii că am dreptate. Şi ştii că eu nu sunt aşa. E mai complicat....

- Tu faci să fie complicat.

- Poate. Poate eu sunt de vină. Nu, stai, sogur eu sunt de vină.

- Dar ţi-ai cerut scuze.

- Şi n-a mers... da.

- Ce vrei să faci mai mult de atât?

- Aici e buba! M-am blocat. Nu ştiu ce pot face.

- Stai să analizăm situaţia...

- Are sens?

- Da, are! Ai să vezi...

- ...

 [va urma]

Toamnă cu frunze de foc

Gânduri reci

Imagini strâmbe,

Drumuri seci

Priviri neblânde...

Ca un zmeu prins într-un nuc

Ca obrazul cel usuc

Stă şi doamna arămie

Cu muzele sub făclie.

Gânduri dure

Arme oarbe,

Strofe sterpe

Rânduri sure...

Pături de frunze de foc

Stau aşezate sub umbre

Vântul le sufla ca pe-un joc,

Toate trec pe deasupra, mute, sumbre...

Gânduri acre

Oameni trişti

Anotimpuri sacre

Tu vrei să exişti....

Gânduri ce zboară

Prietenie... un cuvânt mare. Poate prea mare sa fie rostit sincer, inocent, nepătat...

E aiurea când încerci să dai totul sau, cel puţin, aşa ţi se pare şi ca răspuns.... nimic. Nimic la ce te-ai aşteptat.

Oare greşelile sunt de neiertat?

Oare etichetele sunt atât de uşor de procurat? Că de pus e foart simplu. Calci pe bec, face POC şi gata! Eşti arătat cu degetul ca fiind ne-bun.

E atât de simplu să schimbi statuturile... e atât de simplu să zici OK.

Să uiţi e mai greu... noroc că nu trebuie. Nu. Nimeni nu te obligă să uiţi o ptietenie doar pentru că s-a spulberat. Şi cine te îndeamnă la asta, nu-l asculta...

Oare de câte ori e necesar să îţi ceri scuze pentru ca ele să-ţi fie acceptate fără trecut? Cât să mai aştepţi după un tip oarecare să se aşeze pe scaunul pe care ai lipit mare, negru pe alb – PRIETEN ! ?

Merită? Eu zic că da.

Până la urmă, prietenia e tot ce rămâne chiar şi după mulţi ani de iubire... şi e frumoasă. Merită savurată.

O poveste, un ceai, o plimbare iarna, noaptea, un: hai că mai stau cu tine, o carte împrumutată... de neuitat, crede-mă.

Din păcate sau din fericire, lucruri de genul ăsta se întâmplă . Atunci se pot vedea gesturi, semne, gânduri, idei, viitoruri posibile, răceală, depărtare, incertitudine... atunci realizezi că aşa e. Şi tebuie să laşi să fie aşa. Şi să aştepţi... Da. Să aştepţi pur şi simplu!

Merită!

...că doar e spital

Mirosea a medicamente şi pansamente… a boală. Nu îmi plăcea. Am coborât scările alea ciudate rapid. Era vreo trei fără ceva . am băgat bancnota de leu în tonomat să-mi scot o cafea şi mi-a dat-o afară. Am zâmbit ştiind că a doua oară e cu noroc. Aşa a şi fost.

mi-am aşteptat liniştit cafeaua, era fierbinte. O ţineam cu grijă păşind înspre afară, înspre aer, înspre soarele de după-masă.

M-am aşezat pe o bancă, undeva la umbră să citesc. Mai sorbeam din cafea, mai dădeam o pagină, mai aruncam căte o privire-n stânga-n dreapta... aşteptam.

Ciudat era că mai toate băncile erau pline şi întreg locul era inundat într-o linişte sumbră. Parcă nici ciripit n-am auzit, nici măcar ambulanţa. Parcă era noapte, fiecare sunet se auzea amplificat. Zidurile îmbibate cu tristeţe şi durere erau presărate cu geamuri deschise de unde se mai auzea căte o uşă deschizându-se.

Nori albi şi destrămaţi se jucau, parcă, printre ramurile copacilor. Combinaţia de verde aproape crud şi alb pufos îmi gâdila gândurile şi mă făcea să zâmbesc. Un semn liniştit dar bun, în sensul bun, de data asta!

De-odată, o frunză cărămizie, împietrită s-a izbit, pur şi simplu de asfaltul crăpat din faţa mea. Am auzit-o. I-am simţit ultima vibraţie. Trist. Doar gândul că frunza cea veche, ruginită moare doar să lase loc unei alteia plină de viaţă, de un verde copilăros. Şi m-am liniştit.

Din când în când mai adia câte un val de aer răcoros ca o răsuflare. M-am gândit că e Moartea ce se plimbă prin curtea spitalului aşteptând să fie strigată de cineva. O simţeai acolo, de gardă non-stop! Nu riscă să-şi piardă slujba. Hmmm... Sora Moarte, cum zicea Părintele Arsenie Boca, Sora Moarte...

Idei multiple I

Am zis să încep o serie de idei multiple legate de o temă anume. Prima alegere e Viaţa. Vor urma şi altele.

   

Viaţa...

E un zâmbet legat la colţuri de minţi închise.

E o privire spre orizont prin clădiri de sticlă fumurie.

E o epavă plină de grafitti-uri cu semnături anonime.

E o şcoală cu copii nepregătiţi să treacă clasa.

E un pachet c-o ultimă ţigară.

E o grămadă de sticle goale, frumos colorate, aruncate pe un fundal nisipos.

E o carte cu foi scrise, şterse şi rescrise.

E un ziar mototolit de pe care citeşte un copil litere aiurea.

E o bucată de foaie ruptă la colţuri şi îndoită în două.

E un pix cu pastă puţină.

E un măr în cădere, mai aproape de iarbă decât de creangă.

E un nor alb ce se lasă purtat de vânt şi dispare încet, încet.

E un pahar cu apă proaspătă.

E un pat ce-ar trebui să aibă cearşaf de spini.

E o cheie de aur blocată într-un lacăt ruginit.

E un cerc colorat pe o masuţă simplă de lemn.

E o pastilă în care nu tebuie să ai încredere tot timpul.

E o garanţie expirată.

E un pumn de pietre preţioase murdare.

E un obraz ud şi o batistă curată.

E o previzualizare a Raiului, până la urmă...

N-o să te pot uita... nici să mă obligi

În tren. Mesaje, telefoane, nu te înţelegeam prea bine.

- Vezi că am ajuns în Bucureşti!

Emoţonat. Parcă în 3 secunde am citit undeva Feteşti! Am fugit până la uşa trenului şi te-am văzut. Am salutat, ţi-am luat bagajul, ai urcat şi...
- Să ai grijă de ea, am citit pe buzele mamei tale.

Mi-am amintit de replica asta patru zile de atunci încolo. O şopteam din când în când...

Parcă toate emoţiile le-am lăsat acolo sau ţi le-am transmis ţie. Asta simţeam... deşi nu prea ştiam ce să-ţi zic. O doză mi-a rămas în vorbe, totuşi!

Până la urmă a început să-mi picure câte o propoziţie ca spre mijlocul perioadei să curgă şiroaie şi la final să se aşterne tăcerea ce pentru mine era ca o fotografie – o mie de cuvinte...

Simţeam cum mă măsori din priviri, îmi cântăreai silabele, îmi înapoiai zâmbete... aia îmi plăcea... place la tine. Ştii să şi oferi.

Am împărţit o cameră, un apus, un lac, o porţie de cartofi prăjiţi, un pat, o idee, o poeyie, o melodie, nişte paşi, marea, pescăruşii, baie-n mare noaptea, zâmbete, clipe, duş, săruturi, răsăritul, drumuri lungi, priviri, ţigări, mişcări, noaptea...

Soarele mi-l lăsai mie. Mulţumesc!

Am alungat moartea... Am adus moartea plictiselii în doi. Noi!

Ţin minte când ai cerut ţigara... am zâmbit! Ca acum, de altfel...

Prima dată şi.... prima dată la Mare!

Când stelele se jucau printre nori eu îţi citeam răsăritul în ochi.

Ai simţit şi tu cum fericirea ne exploda din fiecare celulă, cum ne impărţeam şi zburam ca să ne reunim mai sus de noi, mai sus de nori?

Am să ţin minte... am să te ţin mine!

Am mai âmpărţit vorbe, plaja, oameni, glume spuse la nesfârşit fără să ne săturăm de ele, cărţi cumpărate, cina, baia, cheia de la balcon, „nu te opri”,  zgomote, valuri, suveniruri, mâncăruri, Vitamina C...

Frumos.... frumos... a meritat!

Am încercat să am grijă de tine... sper, cred, zic că am reuşit .

Şi-ţi mulţumesc, păpădio! Îţi mulţumesc pentru tot!

Şi vreau să ştii că n-o să te pot uita... nici să mă obligi!

Furtună şi trandafiri

Iar plouă

Cu lacrimi de petale de trandafir

Şi rouă.

Am încetat să mă mai mir...

Vine-un nor,

Dar nu vă pasă vouă,

Nici că îmi e dor.

Nu-i o veste nouă...

Din senin

Faci paşi către mine,

Vii uşor şi lin

Nu mă pot abţine...

Îţi sărut

Fruntea şi fina-ţi mână.

Cât albul mut

Stă tatuat pe Lună...

Hai furtuno –

Te potolesc şi mă schimb...

Tu, nebuno,

Diavol mic cu nimb...

Amintiri neamintite

Eram pe drum. Stelele parcă străluceau mai puternic azi. Pâlpâiau a nerăbdare. Cerul, de un bleumarin mânjit cu amintirile Lunii stătea deasupra-mi, aşteptând parcă să mă atingă.

Păcat. Dacă o făcea, puteam zbura. Se pare că nu merit. Nu, cel puţin încă...

Timp... întrebi de timp ? ‘Timp este’, îţi răspund grăbit. Tu iei cana roşie de pe masă şi sorbi uşor speranţa amăruie ce îţi albeşte nopţile, îţi pictează foile cu litere. Te privesc, zâmbesc relaxat şi închid ochii...

Soare, nisip, apă, umbreluţe pline de pete de amintiri, murdărite de greşeli copilăreşti fac umbră unor pături pe care stau ei... Cei ce te privesc şi te simt, te sorb din priviri. Te mângâie cu genele de pe umeri-ţi goi până pe tălpile afundate în nisipul fierbinte....

Retina îmi e îmbibată de tine. Mintea-mi reface a N-a oară filmul siropos care ne animă viitoarea întâlnire.... Prima dintre ele. De multe ori ne vom mai vedea, promit... Poate nu faţă în faţă, dar în vise sigur...

Cărarea îmi era însemnată. Ştiam încotro mă îndrept. Ştiam că.... Ştiam că la capătul firului erai tu, legată frumos cu nod dublu şi fundiţă. Parcă te şi văd. Micuţă, timidă, cu o rochiţă albastră cu dungi fine de nuanţe deschise, cu săndăluţe albe şi o brăţară de perle. Mă îndrept spre tine şi întreb : ‘Domnişoară, domnişoară, pe cine aştepţi ?’

‘Pe cine trebuie, iubite... Pe cine trebuie.’

Ce pot spune e ...

Şoapte târzii

Ţi-am cerut să-mi răpsunzi la o întrebare.

N-ai vrut.

Poate când vei avea bunăvoinţa asta,

Nu vor mai fii aici urechi care să te asculte,

Minte, inimă care să te înţeleagă,

Ochi care să te aprecieze,

Degete care să te caute,

Cuvinte care să te mângâie...

Priviri care să te soarbă,

Nu-mi vei mai simţi prezenţa,

Nu vor mai fii paşi care să te urmărească.

Te vei simţi singură iar,

Jumătate de măsură,

Buze triste,

Ochi scufundaţi,

Mâini nepereche,

Inimă ciobită,

Obraji pătaţi,

Gânduri necolorate,

Gol,

Vid,

Nimic...

Amintiri pe post de cină,

Ai vina tatuată pe gleznă,

Uitarea ca cel mai aprig duşman,

Umbre sumbre dansănd la apus,

Lacrimi inutile şi destul de tardive

...

Dar nu uita,

Încă sunt aici...