Uriasii de Metal

Sunt singuri, dar par fericiti, parca zambesc, fiecare intr-un alt fel. Sunt gemeni dar diferiti, fiecare avand o forma fiind unul mai ciudat ca altul. Fiecare e unic, fiecare are cate o energie specifica, parca fiecare are alte trairi, alte sentimente ce le inunda scheletul metalic. Desi sunt doar niste bucati de metal sudate intre ele intr-un mod strategic, nu par creati de om, ci niste batrani intelepti, trecuti prin viata, avand multe povesti fascinante de spus celor ca mine, celor care stiu sa ii asculte, celor care stiu sa ii inteleaga.

Linistiti, tacuti si argintii, asezati in sir indian, placuti la privit, stau acolo de zeci de ani servind umanitatea fara a cere ceva in schimb, doar liniste. Parca emana pace, stralucind in bataia razelor obosite de Soare, parca ard de nerabdare sa vorbeasca cu cineva. Poate daca ciripitul pasarilor nu ar rezona cu ei, ar fi cuprinsi de monotonie si ar muri de singuratate.

Sunt exact opusul umanitatii din prezent: desprinsi de efemer, dornici de comunicare, pacifisti, fericiti, liberi, se bucura de ceea ce primesc. Ar trebui sa ii luam ca exemplu!

Nature shots II

Eu si...Eu

Stand azi singur in casa m-a cuprins un fum cu aroma de depresie. Nu stiam ce sa mai fac. Am intrat putin pe Mess sa vad daca e cineva cu care pot vorbi despre asta, dar am fost dezamagit. Nimeni apropiat! Am inceput sa mai citesc “Viata ca o prada”-Marin Preda dar parca ceva nu ma lasa, ma deranja, asa ca am inchis cartea. Am iesit in curte la o gura de aer curat sperand ca ma va ajuta dar parca ma sufocam, parca nici Natura nu mai era alaturi de mine, cum era de obicei. Am reintrat in camera mea si m-am asezat pe pat si ma gandeam ca un batran gabit de viata-I lunga la vremurile bune in care eram fericit, ma distram, nu aveam nicio problema si comparam acele momente cu prezentul. O mare diferenta era intre ele.

Vroiam sa fim doar noi doi, Eu si Eu ca sa putem vorbi in liniste. Oare cine nu se gandeste niciodata la: de ce mi se intampla tocmai mie asta? De ce eu trebuie sa fiu acela care sufera in tacere? De ce trebuie sa trec prin asta? De ce sunt asa cum sunt? De ce nu ma schimb? Daca nu ma schimb, de ce viata e asa cruda? Unii se gandesc la sinucidere in astfel de momente.

Dar parca in acelasi timp, celalalt Eu imi raspundeam oarecum la aceste intrebari… Noi trebuie sa fim asa cum suntem, tristi, deprimati, cateodata plini de ura pentru ca sa ne dam seama si de partea cealalta a filei, pentru ca sa cunoastem si celalalt sentiment. E adevarat, unii raman numai cu partea asta, aceia care nu sunt indeajuns de pregatiti sa traca peste asta, aceia care nu stiu ca exista si partea plina a paharului, exista si partea luminata a Lunii. Acelora le trebuie ajutor, nu mie, pentru ca eu stiu sa trec peste asta, eu stiu ca fiecaruia ii este data viata asa cum o poate duce, unii avem de carat o piatra, altii o stanca, altii un munte.

Tuturor ni se intampla asta. Fiecare din noi cade in starea asta din nenumarate motive, dar daca te-a parasit partenerul sau daca ti-a murit pisica nu trebuie sa te sinucizi. Lucruri de genul asta se intampla si nu putem schimba nimic, doar sa trecem peste si sa ne continuam viata. Sinuciderea e un act de lasitate si egoism. Cei care fac asta nu se gandesc numai la ei, cred ca scapa de probleme, de datorii, nu se gandesc ca lasa povara asta pe umerii familiilor lor si, in plus, o doza de tristete care nu se sterge repede si usor din inimile celor dragi.

In problema asta, prietenii adevarati si parintii de asemenea au rolul principal. Ei ar trebui sa fie langa tine cand ai nevoie de ei, iar tu langa ei cand au nevoie de tine!

Un an...

Timpul trece prea repede. Deja a trecut un an de cand nu mai e… Dar sa incep cu inceputul. Eram acasa, era marti, credeam ca pentru mine era o zi obisnuita asa ca am facut ce fac de obicei, am mers la scoala. Fiind langa Spital, auzeam multe ambulante trecand, masini claxonand si, din cand in cand, cate o frana brusca la trecerea de pietoni din fata liceului. Dar, pe la 10, cand am auzit o ambulanta parca urland, am tresarit si ma simteam putin altfel, mai ciudat, dar in scurt timp mi-a trecut acel sentiment. La 2 am iesit de la scoala. Cand am ajuns acasa, poarta era incuiata dar nu mi-am pus nicio intrebare stiind ca bunica mea e plecata in oras. Suna telefonul, eu ma grabeam sa descui usa sa pot sa raspund. Era o zi placuta, potrivit de calda, vantul adia usor, soarele ardea pe cer iar eu am ridicat receptorul si am auzit o voce trista spunandu-mi “Condoleante, Cristi!”. Prima data am zis ca e greseala, desi si azi traiesc cu convingerea asta. Inca nu realizez ca am pierdut-o. Imi e foarte dor de ea… As vrea sa mai fie macar 2 minute langa mine sa pot sa ii spun ce nu am apucat.
Mereu ma intreb: De ce ea? De ce nu alta batranica care nu mai putea sa faca nimic? De ce la 52 de ani? De ce i s-a scurs nisipul din clepsidra vietii atat de repede? De ce, cateodata, casa pare goala? De ce?
Va scriu asta pentru a va atentiona, oarecum… Purtati-va mai frumos cu cei apropiati, respectati-i, ajutati-i pentru ca in curand vor fi cei departati, iar regretele nu rezolva nimic. Stiu din proprie experienta.
Timpul trece prea repede. Iubiti, gresiti, ietati, uitati, traiti cu adevarat pentru azi, nu pentru ieri pentru ca a trecut, nici pentru maine pentru ca nu stiti sigur daca veti mai fi!

Prima data...

Stateam azi si ma gandeam la prima data. Primul zambet, primul cuvant, primul pas, prima zi de scoala, primele emotii, primii fluturi in stomac, prima atingere, primul sarut, prima cearta, prima despartire, prima depresie, prima revenire, primul prieten adevarat, primul fals, prima petrecere, primul cadou facut, primul primit, prima traznaie, prima fapta buna. Ma gandeam la primul fulg de zapada, prima bataie cu bulgari, prima plimbare in miez de noapte, prima ploaie racoroasa de primavera, primul fulger fugind spre pamant, prima floare inflorind, primul fruct cules, prima noapte cu luna plina, prima noapte de dragoste, prima carte citita, primul vers scris, prima lacrima sarata, primul ‘Te Iubesc!’, primul trandafir daruit din inima, primul ‘Iarta-ma!’, primul sarut de ‘Adio!’.

De ce tot timpul ceea ce facem pentru prima data ne provoaca o atat de mare placere, o atat de mare satisfactie incat nu vrem sa se termine niciodata? De ce, de la o a doua oara suntem foarte nemultumiti de ce primim? De ce vrem sa fie ca prima data? De ce cautam perfectiunea?

Suntem doar niste fiinte nemultumite, nelamurite, neintelegatoare, uneori neintelese. De ce tot timpul cand e frig tanjim dupa razele Soarelui, dorim ca ele sa ne arda pielea, iar cand e cald vrem ca un nor sa vina si sa acopere Soarele, varsand peste corpurile infierbantate cateva picaturi de apa? De ce dupa ce cineva primeste ceea ce si-a dorit de mult timp nu e multumit de ceea ce a primit, pentru ca a aparut ceva mai bun si isi schimba dorinta, facand-o irealizabila? De ce tot timpul vrem ceea ce nu putem avea?

Omul este o fiinta prea complexa pentru a putea fi satisfacuta pe deplin, asa ca, nu va mai chinuiti sa ii intelegeti pe cei la care tineti si acceptatii asa cum sunt!

30 Aprilie...

O dimineata ca oricare alta. Eu mergand spre scoala cu castile-n urechi, singur, linistit si putin fericit ca nu am facut prima ora, asa ca am dormit mai mult. La scoala a trecut repede, nu am facut mai nimic, parea ca deja sarbatorim azi pentru maine, 1 Mai! Pe la ora 11 s-a lasat plictiseala in clasa, ca o ceata care ne golea de energie si parca ne-a cuprins o nelinistitoare tristete cand ne gandeam ca trebuie sa stam intre acei patru pereti pana la ora trei! De mine e mai usor, stau pe randul de langa fereastra si parca ma simt mai liber de fiecare data cand arunc o privire si observ frunzele plopului dansand in bataia razelor de soare care, parca le da un alt pigment, un verde mai… aprins, nucul indoit de vreme care sta de paza, neclintit, Catedrala de la Podgoria care patroneaza intreaga priveliste.

Cum spuneam, trebuia sa stam pana la trei, dar am fost ‘scutiti’ si ne-am autoproclamat liberi la ora unu. Desi mi s-au stricat aproape toate planurile, am rezolvat aproape tot ce aveam de rezolvat pana la trei. Temperatura de afara s-a dublat si a urcat in busul cu care am mers acasa. La patru am revenit in oras pentru a duce la capat toate cate am programat de dimineata. La 5:30 am terminat tot, nu mai aveam nicio grija.

Dupa o asemenea caldura, Cineva s-a gandit ca avem nevoie de un dus natural, asa ca au aparut cativa nori mari, negri, plini. Vantul a inceput sa fluiere, sa strige. Frunzele au devenit nelinistite si au inceput sa vorbeasca din ce in ce mai tare, mai mult. Eu m-am asezat linistit langa Lacul de la Podgoria, eram singurul acolo, aproape. Pana si corbii au devenit nelinistiti. Si… dintr-o data s-a oprit totul. Vantul nu mai fluiera, frunzele doar sopteau, norii se adunau, corbii amuteau iar eu eram linistit auzind doar clopotele Catedralei care bateau ora 6 si nelinistea masinilor care claxonau degeaba. Era linistea dinaintea furtunii. Eu am urcat din nou in bus, asteptand inceputul ei.

Dintr-o data au inceput sa se izbeasca violent de asfalt picurii care cadeau din norii suparati.In doua minute nu a mai ramas nicio pata neatinsa de picuri. Din fericire nu a tinut mult, pe cand am ajuns acasa, norii au incetat sa planga si s-au retras.

Acum, cand totul a trecut, cand toti si toate dorm, doar cerescul astru nocturn, Luna, isi mai ascunde aura dupa cate un nor ratacit, facandu-l sa radieze!

Romania...

Romania…

Tara plina de hoti, coruptie de la gunoier, frizer la doctor, politician… Romania, tara frumoasa, pacat ca e locuita… Asta se intampla numai in Romania… Vin din Vestul Europei sau America, acolo nu se intampla asa ceva...

Sunt convins ca fiecare am auzit asa ceva, sunt convins ca mai mult de jumatate de Romanie foloseste astea… din pacate! Si eu ma confrunt cu astfel de, sa le spun… probleme.

Intrebarile sunt: cine e de vina pentru asta? Cine nu vrea sa evolueze, sa se civilizeze? Cine continua sa colectioneze ganduri negative care ne trag in jos, pe noi, ca popor si care actioneaza si asupra altor popoare? NOI! E normal, daca tu nu crezi in tine, nu crezi ca te poti civiliza, atunci la cine te astepti sa creada in tine? Asta e prima parte. Mai sunt cei care vin aici, pe Pamant doar pentru ei. Se distreaza, polueaza doar de dragul de a polua, cei care traiesc doar pentru ei. Acestia nu se gandesc la viitorul omenirii, nici chiar la viitorul copiilor lor. Si e un gest atat de egoist incat nici nu ma mai pot gandi la asta.

Noi am venit aici sa evoluam, nu sa involuam, dar unii au uitat asta, si e trist.

Mai sunt cei care calatoresc, si cand vin Acasa spun: acolo nu ai vazut oameni care calca spatiile verzi, acolo nu ai vazut caini pe srada, acolo… acolo… acolo… dar ei reintra in vechile obiceiuri foarte repede… unii chiar cum au calcat granita, ca doar sunt in Romania. Asta nu inteleg.

Daca nu ii vezi pe cei din jurul tau ca merg spre evolutie, fa tu primul pas si ceilalti se vor lua incet, incet dupa tine. Cea mai buna metoda e Exemplul Personal. Si mai sunt multi altii…

Fiti mai protective cu tara care va lasa sa traiti in ea. Bucurati-va de ceea ce aveti! Bucurati-va ca v-ati nascut in Romania si nu in cine stie ce tara in care acum e razboi, foamete sau ceva epidemii. Bucurati-va ca sunteti romani!

Oare de ce...?

Oare de ce sunt aici? De ce sunt ceea ce sunt? De fapt… ce sunt? Cine sunt? Oare cum era daca eu nu existam? Cred ca multi isi pun intrebarea asta dar nimeni nu va afla raspunsul.

Stateam in camera mea albastra si imi puneam intrebarile astea. Inchideam ochii si incercam sa imi imaginez lumea fara mine, dar nu puteam, parca ceva sau Cineva nu dorea asta.

Cateodata simt ca nu apartin de Terra, ca am gresit destinatia, ca nu sunt unde trebuie sa fiu, ca nu sunt unde e nevoie de mine. Oare aici, pe Pamant, e nevoie de mine?

Dupa ceva timp mi-am dat seama ca trebuie sa fiu aici. Toti trebuie sa fim cum suntem, ceea ce suntem, unde suntem. Toti avem de indeplinit cate ceva, toti avem un tel stiut dinainte de nastere pe Pamant, de aceea am fost trimisi aici. Nu e o greseala. Eu cred ca e Cineva acolo sus care ne ‘programeaza’. Cineva care ne vrea binele dar, doar noi putem decide asta, de aceea am fost inzestrati cu propriul arbitru, cu puterea de a alege ce vrem, de a alege ce credem ca e bine pentru noi. De aceea exista mai multe tipuri de oameni, de fapt, mai multe mentalitati. Si e bine sa fie asa, pentru ca daca toti am fi buni, toti am fi la fel, aerul care ne-ar invalui ar fi unul monoton. De aceea e mai bine asa.

Din punctul meu de vedere nu exista oameni rai sau oameni buni, exista doar oameni constructivi, pozitivi si oameni destructivi, negativi.

Oare de care parte sunt? Dar tu ce alegi?

Ca prima zi de scoala

E dimineata. E marti. E scoala.
M-am trezit, era 6:44 si mai aveam o ultima dorinta… sa dorm! Dar nu puteam. Stiam ca azi incepe scoala, un nou sezon de doua luni. Inca nu imi dau seama, dar mai am un an si doua luni de liceu… As fi vrut ca acum, cand incepe scoala sa o iau de la inceput, sa fiu iar intr-a noua. Imi amintesc de parca era ieri… Am intrat in curtea scolii, singur, nu stiam ce sa fac, nu stiam ce se intampla. Prin minte imi treceau o mie de intrebari pe secunda: oare voi gasi clasa mea? Oare voi avea diriginte sau diriginta? Cum imi va fi dirigintele/diriginta? Oare cati vom fi in clasa? Cum voi reactiona la auzirea numelui meu? Oare cati prieteni imi voi face la acest inceput de drum? Imi va placea la Goldis? Cum vor fi profesorii? Oare ce materii mai speciale voi avea la profilul pe care mi l-am ales? Oare cu cine voi sta in banca? Dar, cu timpul am aflat raspunsurile intrebarilor mele. Unele satisfacatoare, altele mai putin… dar acum, uita-ma in dimineata de 21 Aprilie 2009, inca a III-a zi de Paste, in clasa a XI-a, tot la Goldis.
Dupa un dus scurt am luat busul si am mers spre scoala. Ca de obicei, relaxat, la o trecere cu privirea ziceai ca nu am niciun gand, dar nu era chiar asa.
Dupa scurt timp dup ace am coborit din bus am realizat ca intarzii la Mate si atunci am grabit putin pasul, asa, superficial. Nu aveam niciun chef de ore azi, dar cand am ajuns in clasa, mi-am dat seama ca nu eram singurul. Citeam somnul si dorinta de a fi acasa pe fata fiecarui coleg. Ora de Mate a trecut, incet, dat a trecut… La fizica, ca de obicei, nimic. Plictiseala, povesti, rasete… si urletul profesoarei (“Liniste!!!”) care parca ne implora sa vorbim mai incet pentru ca si ea era obosita, plina de somn, la fel ca noi. Ora asta a trecut repede, ca si nisipul scurs dintr-o clepsidra mica. A urmat Geografia, ‘plictiseala partea a II-a’ iar noi deveneam din ce in ce mai incordati, mai tensionati, mai speriati… aveam si de ce: urmau doua ore care treceau extrem de greu. Orele de Chimie! Aceste doua ore mi s-au parut doua ore de limbi straine, dar pana la final m-am trezit si eu din starea de vacanta. Dupa ce ne-am detensionat cu ora de Romana, o portie de ras, am plecat linistit spre casa… aproape…
In graba de dimineata, nici nu am observat. Cand am iesit de la scoala am vazut cat verde ma inconjoara. Am realizat ca e Primavara, in sfarsit!

Nature Shots