30 Aprilie...

O dimineata ca oricare alta. Eu mergand spre scoala cu castile-n urechi, singur, linistit si putin fericit ca nu am facut prima ora, asa ca am dormit mai mult. La scoala a trecut repede, nu am facut mai nimic, parea ca deja sarbatorim azi pentru maine, 1 Mai! Pe la ora 11 s-a lasat plictiseala in clasa, ca o ceata care ne golea de energie si parca ne-a cuprins o nelinistitoare tristete cand ne gandeam ca trebuie sa stam intre acei patru pereti pana la ora trei! De mine e mai usor, stau pe randul de langa fereastra si parca ma simt mai liber de fiecare data cand arunc o privire si observ frunzele plopului dansand in bataia razelor de soare care, parca le da un alt pigment, un verde mai… aprins, nucul indoit de vreme care sta de paza, neclintit, Catedrala de la Podgoria care patroneaza intreaga priveliste.

Cum spuneam, trebuia sa stam pana la trei, dar am fost ‘scutiti’ si ne-am autoproclamat liberi la ora unu. Desi mi s-au stricat aproape toate planurile, am rezolvat aproape tot ce aveam de rezolvat pana la trei. Temperatura de afara s-a dublat si a urcat in busul cu care am mers acasa. La patru am revenit in oras pentru a duce la capat toate cate am programat de dimineata. La 5:30 am terminat tot, nu mai aveam nicio grija.

Dupa o asemenea caldura, Cineva s-a gandit ca avem nevoie de un dus natural, asa ca au aparut cativa nori mari, negri, plini. Vantul a inceput sa fluiere, sa strige. Frunzele au devenit nelinistite si au inceput sa vorbeasca din ce in ce mai tare, mai mult. Eu m-am asezat linistit langa Lacul de la Podgoria, eram singurul acolo, aproape. Pana si corbii au devenit nelinistiti. Si… dintr-o data s-a oprit totul. Vantul nu mai fluiera, frunzele doar sopteau, norii se adunau, corbii amuteau iar eu eram linistit auzind doar clopotele Catedralei care bateau ora 6 si nelinistea masinilor care claxonau degeaba. Era linistea dinaintea furtunii. Eu am urcat din nou in bus, asteptand inceputul ei.

Dintr-o data au inceput sa se izbeasca violent de asfalt picurii care cadeau din norii suparati.In doua minute nu a mai ramas nicio pata neatinsa de picuri. Din fericire nu a tinut mult, pe cand am ajuns acasa, norii au incetat sa planga si s-au retras.

Acum, cand totul a trecut, cand toti si toate dorm, doar cerescul astru nocturn, Luna, isi mai ascunde aura dupa cate un nor ratacit, facandu-l sa radieze!