miercuri, 6 mai 2009

Un an...

Timpul trece prea repede. Deja a trecut un an de cand nu mai e… Dar sa incep cu inceputul. Eram acasa, era marti, credeam ca pentru mine era o zi obisnuita asa ca am facut ce fac de obicei, am mers la scoala. Fiind langa Spital, auzeam multe ambulante trecand, masini claxonand si, din cand in cand, cate o frana brusca la trecerea de pietoni din fata liceului. Dar, pe la 10, cand am auzit o ambulanta parca urland, am tresarit si ma simteam putin altfel, mai ciudat, dar in scurt timp mi-a trecut acel sentiment. La 2 am iesit de la scoala. Cand am ajuns acasa, poarta era incuiata dar nu mi-am pus nicio intrebare stiind ca bunica mea e plecata in oras. Suna telefonul, eu ma grabeam sa descui usa sa pot sa raspund. Era o zi placuta, potrivit de calda, vantul adia usor, soarele ardea pe cer iar eu am ridicat receptorul si am auzit o voce trista spunandu-mi “Condoleante, Cristi!”. Prima data am zis ca e greseala, desi si azi traiesc cu convingerea asta. Inca nu realizez ca am pierdut-o. Imi e foarte dor de ea… As vrea sa mai fie macar 2 minute langa mine sa pot sa ii spun ce nu am apucat.
Mereu ma intreb: De ce ea? De ce nu alta batranica care nu mai putea sa faca nimic? De ce la 52 de ani? De ce i s-a scurs nisipul din clepsidra vietii atat de repede? De ce, cateodata, casa pare goala? De ce?
Va scriu asta pentru a va atentiona, oarecum… Purtati-va mai frumos cu cei apropiati, respectati-i, ajutati-i pentru ca in curand vor fi cei departati, iar regretele nu rezolva nimic. Stiu din proprie experienta.
Timpul trece prea repede. Iubiti, gresiti, ietati, uitati, traiti cu adevarat pentru azi, nu pentru ieri pentru ca a trecut, nici pentru maine pentru ca nu stiti sigur daca veti mai fi!

6 comentarii:

Unknown spunea...

chiar m'am intristat la citirea acestor randuri, k de fiecare data cand ma gandesc k bunicul meu de care imi este enorm de dor si bunica ta la care tineam si eu s'au stins din viata doar la cateva zile distanta...Foarte trist!Si acum cand mai merg la tine parca o aud umbland de colo colo,razand de noi...! Bunicul meu("mosu" cum ii spuneam eu)imi lipseste,si eu ma intreb de ce el...?Toti ne intrebam de ce persoanele dragi noua,de ce nu altele?Dar nu putem schimba nimic tot intreband si dupa ceasul despartirii regretand,trebuie sa-ti traiesti fiecare clipa alaturi de cei dragi sa sa le spui mereu cat tii la ei,k nu se stie niciodata knd soseste momentul despartirii si cine va fi alesul...Cand ma gandesc la bunicul meu am mereu lacrimi in ochi,mi-e dor de el!

Ana Maria T. spunea...

imi place mult cum scrii...ma faci sa ma pierd in cuvintele tale:)

Ralwou spunea...

trist.la fel l'am pierdut si eu pe bunicul meu si nu am apucat sa ii spun multe lucruri si acum regret.

Steff Beff spunea...

Ai un adevarat dar de a jongla cu niste simple cuvinte, astfel incat sa iasa ceva spectaculos! Frumos si impresionant! :*

oana spunea...

cristi, m-ai facut sa plang :( iar eu nu plang asa usor ;)) :D la mine au trecut 7 ani de cand a murit bunicul meu....dar parca nici acum nu realizez asta :( il simt in permanenta alaturi de mine :(

Criss spunea...

pai.. aia ar trebui sa te bucure. ca il simti inca alaturi de tine! e un lucru bun.
poate e ingerul tau pazitor, mai stii? :D