Existenţial

Săptămâna asta m-a întrebat cineva ce îmi place, ce hobby-uri am.  Ciudat, dar am stat pe gânduri. La început m-am blocat. N-am ştiut să răspund pe moment. E aiurea. Până acum, la întrebarea asta am răspuns lucruri vagi de genul: apusurile, sinceritatea, integritatea şi să citesc (+ jocurile video, pentru cine mă cunoaşte).  

E trist când realizezi că îţi vine mult mai uşor să spui (şi implicit să faci) lucurrile care nu îţi plac. Negativitatea primează. E ca atunci când, necunoscându-te îndeajuns de bine, răspunzi mult mai natural şi mai uşor la întrebarea cu defectele decât la cea cu calităţile proprii. 

E uşor aiurea să nu ştii ce îţi place. De când am fost întrebat, am căzut într-o oarecare stare de introspecţie (nu că de obicei n-aş trăi în starea asta zilnic; acum era altfel. Era mai intens. Eram mult mai dornic să aflu ce îmi place, de fapt…). Am ajuns la unele concluzii care se încheie cu puncte puncte.

Îmi place să scriu. Pentru mine, a scrie e ca un spaţiu unde mă întâlnesc şi unde îi las pe ceilalţi să mă înţeleagă cum sunt de fapt. Scriind, mă transform în ce vreau să fiu. De multe ori, după ce citesc ce am scris, nu îmi pare scris de mine. Nu ştiu câtor personae li se întâmplă, dar mie îmi pare superb. În momentele alea mă simt ghidat, sfătuit fără să cer sfaturi, înţeles şi transpus pe hărtie, descoperit, întreg şi completat. 

Îmi mai place să ascult muzică tare şi să cânt.  Cânt pentru mine şi atât. Chiar şi când mă aude altcinev, tot pentru mine cant. Cânt pentru că mă face să mă simt bine. Îmi dă o anume încredere în mine pe care n-o primesc în alt mod. Mă simt mai liber. E o stare cathartică pentru mine, mă eliberează.  Legat de muzică, mi-ar place să şi compun.  Ştii, la întrebarea aia cu : unde te vezi peste X ani? Aş răspunde că mă văd realizat şi cu hobby-uri să am grădinăritul şi cântatul la tobe sau la chitară. 

Îmi mai place să observ şi să cunosc oameni. Când mă prinde o oarecare stare şi o dorinţă de cunoaştere şi curiozitate, mai urmăresc interviuri sau emisiuni cu diverşi oameni interesanţi ca, de pildă, Oana Pellea, Dan Puric sau Tudor Chirilă. Îmi pare că fiecare om pe care îl cunoşti într-o viaţă te poate influenţa într-o oarecare măsură, atâta timp cât vrei asta. De la oricine şi orice poţi învăţa cel puţin un lucru nou atât despre lume, cât şi despre alţii sau despre tine. Până la urmă, în orice om  pe care-l întâlneşti, te reflectezi. Vezi în el ce vrei să vezi. Înţelegi doar ce vrei din tot ce spune. Selectivtatea îşi lasă amprenta în viaţa noastră mai mult decât crezi. 

Îmi place să şi citesc. În principiu citesc cărţi din domeniul dezvoltării personale, spiritualitate sau chiar religii. Îmi pare că atâta timp căt ştii că nu eşti doar o bucată de carne prinsă pe nişte oase, e păcat să nu te cunoşti mai bine în toată complexitatea cunoaşterii.

Ţie ce îţi place?

Ca nodurile pe o sfoară

Era vară. Era acum 6 ani. Eram unul mai copil ca altul. 11 respectiv 16. (5 ani diferenţă; îmi părea mult).

Încă de la început mi-ai părut frumoasă. De atunci m-ai atras cu zâmbetul tău, cu farmecul tău, cu maturitatea ta. Îmi plăcea să te ascult cum îmi povesteţti despre tot şi despre toate.  O să ţin minte tot timpul  acea noapte în care am ieşit pe afară cu tine, era frig şi eram în maieu... şi am ajuns la 6 dimineaţa acasă. Vorbeam pe mess (că era la modă pe vremea noastră) pe la 2 noaptea şi dintr-o dată ţi-am propus să ieşi cu mine pe afară şi, surprinzător, ai acceptat. 

Un alt capitol de care îmi aduc aminte de la începuturile noastre e acea pseudo-relaţie de 4 zile când, de fapt, eu eram în altă relaţie (care suferea de o pauză în  exact săptămâna cu acele 4 zile). Momente placute, savurate până la ultima picătură. Stoarse de tot farmecul şi frumosul, de toată melodia şi savoarea. Zâmbesc.

A urmat o perioadă în care eram doar amici (ehhh, nu există aşa ceva între 2 persoane de sex diferit, vorba ta). 

Apoi, o altă perioadă în cAare simţeam că îţi place de mine, dar eu nu te-am vrut pentru că nu erai (ce se poate numi în ziua de azi) o piţipoancă. Probabil din cauza vârstei.... da. Hai să dăm vina pe vârstă.  În fine, după ce relaţia s-a cam răcit şi timpul a pus câteva straturi de uitare peste noi, am aflat că ai iubit... şi că îl cunosc.  Atunci, s-a răcit de tot.  A urmat o altă perioadă destul de lungă de ne-vorbit deloc în care, aparent, amândoi ne-am maturizat pe căi diferite. 

Următoarea noastră intersectare a fost în noaptea dintre 2011 şi 2012. Atunci când, după 12 fiind, am vrut sa te sărut. Şi am şi reuşit, vorba ta. Şi acum mă ântreb, oare dacă nu eai peste drum de mine de Revelu ăla, eram acum împreună? Dar bine că ai fost. Aia contează. Revenind, de atunci am reânodat relaţia. Îmi plăcea că aveam cu cine să ies. Cu cine să vorbesc despre de toate. Cu cine să merg pe unde voiam să merg...  ţin minte şi acum zilele în care mergeam la O. Să jucăm Remy. Apropo, de atunci ai început să-mi placi tot mai mult. Nu ştiu de ce îmi era frică să-ţi spun sau să recunosc că te plac. În fine... Totul bine şi frumos, prieteni, prieteni... până de 1 Mai când nu ai putut veni cu mine cu cortul şi ai mers cu altii şi atunci, acolo, aparent, ţi-ai găsit iubit. Aiurea. Da. Aşa m-am simţit. Aiurea. Atunci iar a urmat o perioadă destul de scurtă de timp când te evitam. Nu îmi plăcea că eşti cu el. Oricum, am preconizat finalul precoce, dar te-am lăsat să dai tu piept cu realiatea. 

După perioada asta am mai făcut un nod pe firul prieteniei noastre reîncepând să vorbim şi să ieşim iar. Ţin minte că prin August am fost la Timişoara la festivalul de operă în aer liber, am mîncat Tasty de la Planet Food, ne-am luat şi la pachet să-l mâncăm în gară, am făcut şi poze... şi apropo de poze, când le-a văzut mami mi-a spus: ai grijă ce faci cu ea că ţine la tine. Nu o fă să sufere. (şi sper că nici nu s-a întâmplat).

A tot continuat aşa până în Octombrie când, într-o ieşire de vineri am împărţit un covrig în Ahmad, la un ceai, ca mai apoi să împărţim un sărut în Flex.  Şi de atunci am început să mă îndrăgostesc de tine pe zi ce trecea. Am început să descopăr bucăţi din ce în ce mai interesante, mai intrigante, mai palpitante din tine.  În astea 11 luni nu am stat mai mult de 3 zile fără să ne vedem, exceptând momentele în care erai plecată dincolo.

Îmi place că am fost în multe locuri împreună. Îmi place că ai făcut un compromis venind cu mine la ştrand. Îmi place că te fac să mai mănânci câte un fruct. Îmi place că te fac să râzi. Îmi plac certurile alea minore, de 3 minute. Îmi place cum mă întrebi : „Ce-i?” şi apoi zâmbeşti de fiecare dată când te sorb din priviri. Îmi place când te superi pe mine din orice prostie şi îţi trece într-o clipire. Îmi place că, la orice eveniment care se întâmplă în viaţa ta, eu sunt prima persoană pe care o suni să-i spui. Îmi place... da. Îmi place.

Nodurile frumoase de pe sfoara noastră au dus la un ghem plin de amintiri plăcute şi pentru asta îţi Mulţumesc!

 P.S.: I love you...

Întrebări întrebătoare

Sunt multe întrebări la care nu avem răspuns, ca de exemplu, întrebările fundamentale pe care si le adresează umanitatea aproape de la nașterea ei: Cine sunt? Ce fac aici? Încotro mă îndrept?

Citesc o carte în care se explica foarte frumos un principiu care spune că, pentru a fi echilibrat, omul trebuie să știe să împletească o coroană din patru spice roditoare: a cere, a dărui, a primi și a refuza.  Dacă unul sau mai multe spice nu rodesc la fel în această împletitură, omul trebuie să își pună viața în balanță.

Unii oameni nu pot cere. Pur și simplu li se pare că cerșesc sau că nu merită să primească ceea ce cer. Vă spun eu, dacă nu meritați, nu veți primi. Dar și dacă nu cereți, nu vor ști ce să vă ofere. De la a cere o informație într-un magazin, la a cere un sfat sau chiar un serviciu sau ajutorul cuiva este doar un pas pe care nimeni nu poate să-l facă pentru dumneavoastră. Nimeni nu e obligat să știe ce vrei, atâta timp cât tu taci.

Unora le vine greu să accepte, să primească complimente. Când cineva îți spune: îmi place bluza ta nouă, mulțumește-i, nu ii spune că ai mai avut-o și săptămâna trecută sau că ai cumpărat-o de la reduceri. Spune doar Mulțumesc.

Când cineva îți dăruiește un zâmbet, o floare sau o mână de ajutor, acceptă. Înseamnă că meriți timpul sau diferitele resurse materiale sau emoționale implicate, acelei persoane.

Când dăruiești, fă-o fără să aștepți recompensă, fără să aștepți ceva înapoi. Fă-o din toată inima!

Învață să spui ”nu”. Nimeni nu te poate obliga să acepți orice, oricât, oricum, oricând. Ideea e că atunci când refuzi, să o faci într-o notă cât mai diplomată, fără să superi sau să jignești sufletul care îți cere, propune sau dă ceva.

Tind să cred că un posibil răspuns pentru întrebarea Ce fac aici? ar fi căutarea echilibrului. Mai cred și că majoritatea avem mici (sau mari) dificultăți, în una, două sau poate toate cele patru direcții ale acestui principiu. Unii nu pot dărui fără să primească ceva în schimb, alții nu sunt capabili să primească nimic dinafară fără să analizeze ”de ce”-ul din spatele darului, acesta putând fi inexistent, alții nu pot spune ”nu, nu vreau, nu simt că îmi trebuie”, iar alții nu pot cere ceva fără să se simtă stânjeniți de situație.

Cred că suntem.... sau mai bine spus, venim aici pentru a ne repara. Pentru a găsi echilibrul care ne face simetrici, care ne face întregi, care ne face Oameni! Așa că Cere, Primește, Dăruiește și Refuză cu încredere, demnitate, respect și iubire; așa vei crește frumos!

Viitorul se schimbă cu Prezentul

Nu înţeleg de ce mama naibii nu eşti fericit! De ce nu ieşi afară să fii tu? Cine te împinge să ai gândurile în viitor? Zici că prezentul e un cazan cu smoală din iad şi nimeni nu vrea să rămână în el, toţi merg spre norul ăla de departe, care pare atât de pufos încât, ca în reclamă, ai lua cu o lingură din el şi ţi-ai pune pe post de pernă! Trezeşte-te! Eşti tot în cazanul fierbinte! Tot aici! Tot acum! Doar gândurile alea prea împinse spre viitor unde totul e roz, proaspăt şi pufos, te aşteaptă... ca într-un film porno! Vine un el sau doi sau trei, toti trei nişte instalatori semiculturişti la o oarecare ea care e casnică să îi repare ţevile! Nu. Nu e aşa! Daaaar, să revenim...

Realizezi că acum, azi, eşti deja în viitorul pe care ţi l-ai propus ieri sau acum o săptămână, o lună sau o sută de ani, nu? Câte din planurile alea multe ţi-ai dus la final? De câte ori ai plâns de bucurie? Câte excursii ai făcut în jurul lumii? De câte ori ai ieşit să te îmbeţi ca porcul cu toţi prietenii tăi? De câte ori ai mers la sala de sport? Câte diete ai început şi te-ai şi ţinut de ele? Câte tatuaje ţi-ai făcut? La câte concerte ai fost? Câte reţete noi ai încercat? În cîte zile ai învăţat ceva nou? Câte cărţi ai citit? Câte lucruri ţi-ai cumpărat? Şi lista poate continua!

Totul ţine de respectul de sine şi de cum ştii să-ţi prioritizezi activităţile!

Întreabă-te dacă vrei cu adevărat ce ţi-ai propus să faci!

Întreabă-te cât de important e pentru tine acel lucru pe care vrei să-l faci!

Întreabă-te cu ce te ajută acel lucru!

Întreabă-te cu ce poţi ajuta dacă faci acel lucru!

Da! E atât de simplu! O dată ce ai răspunsuri clare la aceste întrebări, totul va fi mai simplu! Totul va fi aşa cum e, de fapt! Trebuie doar să începi. Imaginează-te pe vârful unui deal. Fă primul pas, iar apoi totul va veni din inerţie! Va decurge de la sine, doar trebuie să fii prezent! Să fii acolo! Să ţii frâiele! Să te ghidezi!

Întreabă! Încearcă! Greşeşte! Învaţă! Repetă!

Morţii noştri

Acum, în toi de sărbătoare,

Ne-aducem aminte şi de ei

Când e puţin târziu, se pare.

Degeaba plângi, degeaba zbieri!

Acum le aranjăm mormântul

E trist, că nu e pentru ei;

E pentru vii, îţi dau cuvântul,

Să-l vadă credincioşi şi-atei!

Să vadă lumânări şi flori

Exagerate, colorate...

Dar nimeni nu simte fiori

De dor, respect – s-au dus cam toate.

Noaptea de dinaintea sărbătorii

Toţi fac curat la suprafaţă,

Toţi cei ce vor fii următorii...

Dar celui dedesubt, nu-i pasă.

Nu-i pasă c-ai umplut pământul

Ce-i stă pe pieptu-i, cu flori bune,

Ci vrea la el să îţi duci gândul

Şi să-i rosteşti o rugăciune!

O, Doamne, iartă morţii noştri

Că au nevoie, dar uită-Te la noi

Cum aranjăm pământ ca proştii,

În loc s-aranjăm amintirea lor în noi...

Răzvrătiri

Ciudat! (Acum am realizat că multe din postările mele încep cu acest cuvânt. Interesant...) aş zice că-mi cer scuze de pe acum pentru ce vei afla aici, cititorule, dar nu-mi pare rău. Aşa sunt eu. Cred că o dată ce faci sau spui ceva, e zis sau făcut pentru că trebuia zis sau făcut. A-ţi părea rău pentru ce ai făcut e ca şi cum ţi-ai cere scuze că eşti om!  Cum spune şi clişeul: e mai bine să-ţi ceri scuze decât să-şi ceri voie. Eu aş spune că mai bine faci ce simţi, fără să-ţi pară rău, fără să te înfrânezi,  fără să-ţi pui mâna la gură. (atâta timp cât nu striveşti libertatea celui de lângă tine, de la sine înţeles!). Priveşte-ţi obstacolele ca pe nişte scări. Urcă-le! Fii tu! Arată cine eşti! Nu-ţi fie frică! Uite, încep eu:

 Uneori n-am chef de voi. Uneori n-am chef nici de mine. Nici de lume. Nici sa fiu fericit. Nici sa aud de tine. Nici să te ascult cum te plângi sau cum te lauzi. Uneori sunt trist din alegerea mea, doar ca sa simt fericirea mai accentuat când e să mă atingă. Când vine să mă mângâie, ori să mă trântească la pământ.

Sunt momente cand chiar nu îmi pasă! Sunt momente când îmi pasă prea mult! Şi nu regret nimic. Viaţa nu e făcută pentru lucruri inutile cum ar fi regretele! Sunt aşa cum sunt şi îmi place cum sunt! Uneori îmi spun: decât ca tine, mai bine nicicum! Umeori prefer să nu îţi răspund la mesaj aşa, superficial, de genul: ce faci? bine. Tu? Şi eu. Bine., ci să aştept două, trei, cinci ore, o zi.... şi să-ţi răspund sincer!  Decât să rămân lângă tine pe post de lipitoare, mai bine mă depărtez uşor şi subtil, în stilu-mi caracteristic.

Ştiu că nu e uşor să spun adevărul, cu atât mai greu e de auzit, dar garantez că e de „n” ori mai sănătos să fie spus!

Mai bine uzi şi îngrijeşti zilnic o buruiană decât să ai o tufă de trandafiri care mor de sete...

...tu, prietene, dacă iei postarea asta ca pe un atac, nu îţi meriţi statutul. Te-am cuprins cu drag!

În căutarea fericirii

Fericirea…. Citeam azi ceva ce m-a inspirat teribil. În noua ei postare, Andrèe întreba „Eşti fericit?” şi a început să mă frământe acest lucru.  Oare sunt fericit?

Dar, înainte de toate, ce este fericirea? Tudor Chirilă spunea foarte deschis că dacă am scoate cuvântul „fericire” din dicţionar, am ajunge să fim fericiţi. Adevărat! Ne pierdem în definiţii. Ne scufundăm în concepte care nu pot fi definite cel puţin din cauza subiectivismului.

Unii oameni sunt fericiţi dacă au un acoperiş deasupra capului, dacă îşi văd apropiaţii reuşind, dacă au făcut un desen superb, dacă au reuşit să iasă în evidenţă cu ceva pozitiv, dacă faptele le+au fost apreciate, dacă şi-au găsit echilibrul dorit, dacă au mai gustat din vreun fel de mancare de care au auzit doar la televizor.... alţii sunt fericiţi din fire. Se mulţumesc cu ce au, cu ce primesc, dar mai ales cu ce dăruiesc!  Alţii nu ajung să fie fericiţi pentru că nu ştiu să analizeze ce au, ce sunt şi ce vor.

Din păcate, mulţi nu mai îndrăznesc să fie fericiţi! Mulţi văd fericirea ca pe ceva de neatins. Ca pe un scop imposibil de atins. Asta se întâmplă când oamenii nu se uită la ce au în straiţă, nu ştiu ce pot. Nu ştiu că distanţele care şi le propun se alcătuiesc din paşi mici.  

Fericirea stă în clipă, la fel ca un tren ce pleacă din gară la 17:46. Dacă ajungi în gară la 17:45 e posibil să-ţi vezi fericirea trecând prin faţa ochilor. Fii acolo la momentul potrivit. Dar se naşte întrebarea: când ştiu că e momentul potrivit? Momentul potrivit e Acum! Şi Acum! Şi Acum! Nu există o reţetă definită! Trebuie doar să citeşti semnele, cum spunea Coelho.

Observă, fii prezent, întinde mâna şi ia! Aşa se ajunge la fericire!

Fericirea e lângă  tine tot timpul, dar dacă stai cu ochii închişi şi cu spatele la ea, n-o vei găsi niciodată! 

Uneori, fericirea nu se găseşte, ea se caută, iar în această căutare, cea mai importantă parte e însăşi cărarea fiecăruia!

Milionari

Toţi suntem milionari! Nu în hârtia, plasticul sau metalul cu care societatea ne-a vârât pe gât ideea de a cumpăra fericirea. Nu în numărul de carduri din portofel. Nu în conturile deschise în străinătate. Nu în casele de vacanţă de peste tot. Nu în terenuri... ci în vise, în amintiri şi în clipe petrecute alături de persoanele potrivite!

Gândeşte-te puţin la ultimul tău an de viaţă.

Câte persoane ai făcut fericite? Câte zâmbete ai dăruit? Câte îmbrăţişări ai primit? Câte secrete ai spus celui/celei mai bun/e prieten/e? Câte dorinţe ţi-ai dus la îndeplinire? Câţi kilometri ai mers pe jos pentru a mai vorbi unpic cu cel mai bun prieten? Câte amintiri demne de a fi povestite ai sculptat în trecutul tău? Câte ore ţi-ai petrecut alături de iubita sau iubitul tău? De câte ori le-ai mulţumit părinţilor tăi pentru tot ce au făcut pentru tine? De câte ori ai ieşit în oraş cu prietenii? Câte cărţi bune ai citit? Câte lucruri ai învăţat? Câte lucruri i-ai învăţat pe alţii? Câtor persoane le-ai mulţumit? Câte filme bune ai văzut? Câte drumeţii ai făcut? Câte ore ai stat în mijlocul naturii? ...

Acestea sunt unele din bogăţiile pe care le putem strânge şi nimeni nu poate să ni le ia! Loc există pentru toate. Depinde doar de noi cât loc ne alocăm pentru lucrurile cu adevărat importante!

Ne vedem în faţa Teatrului?

Onestitate, Cinste, Adevar, Respect. Îmi par atât de… din trecut. Pare că nimeni nu mai pune preţ pe astfel de valori. Lumea spune: daca el are, eu de ce n-aş avea? În loc să spună: sunt fericit că el are!

Egoişti, trufaşi, mincinoşi, nu ştim să ne bucurăm de ce avem, nu ştim să ne bucurăm de ce au sau de ce ştiu ceilalţi, nu mai zâmbim când un prieten spune că are un nou loc de muncă, când o prietenă mereu singură şi-a găsit un iubit, când cineva din familie a câştigat ceva, oricît de neînsemnat ar fi… parcă nici pentru noi nu ştim să ne bucurăm.

Nimeni nu se mai bucură că are acces la orice informaţie. Nimeni nu se mai bucură că poate citi orice, oricând. Nimeni nu se mai bucură că poate vedea pe un simplu ecran animale pe care, probabil, le poate vedea doar acolo. Nimeni nu mai e fericit când află din ce e făcută radiera sau cum sunt crescuţi puii de găină. Avem tot ce dorim, dar suntem nefericiţi.

Deciziile pe care le luăm nu schimbă doar propria viaţă ci şi vieţile celor apropiaţi nouă. Suntem conectaţi. Suntem oameni! Suntem unu!

E foarte trist când te gândeşti că seară de seară sunt oameni care optează pentru scandaluri, sâni la vedere, vedete insignifiante şi bârfe ieftine când au posibilitatea să vadă cum vânează păianjenii, cum se fabrică diferite lucruri sau povestea din spatele unor clădiri de sute de ani!

E foarte trist când auzi că Teatrul e doar un punct de reper pentru unii!