Dialog?

„Omul, toată viaţa-nvaţă şi când moare, tot prost moare!” ziceai des... asta mi-am amintit când ţi-am dedicat o rugăciune.

Când veneai la noi îmi aduceai tot timpul câte ceva... orice! Tot timpul mă luai în braţe şi mă pupai... acum eu pot mângâia doar pământul fin de pe un mormânt...

Te ţin minte... ridurile de pe frunte îmi povesteau câtă suferinţă ai îndurat la viaţa ta.

Ştii? Am tresărit acum câtva timp când am văzut o bătrânică ce avea o haină ca aia a ta alb cu negru. Mi-am amintit că aşa erai şi tu îmbrăcată în ziua aia... aia de 5 Mai.

Oftez... aprind lumânarea şi îmi amintesc...

Îmi amintesc de tine ca şi cum era ieri... când veneai la mine în cameră să mă întrebi dacă poţi sta pentru că avem musafiri şi nu vrei să deranjezi acolo... niciodată nu ai vrut să deanjezi pe nimeni. Cred că în dimineaţa aia ai simţit tu ceva pentru că ai plecat să cumperi plante din piaţă... nu vroiai să faci deranj în casă sau să fiu şocat  pe când ajungeam acasă după şcoală, nu?

Zâmbesc şi-mi spun...

Nu am prea plâns pentru că ştiam că nu rezolv nimic cu asta. Nici nu m-am certat cu Dumnezeu pentru că ştiu că acolo, unde eşti acum îţi e mult mai bine. Ştiu că poţi avea mai multă grijă de noi de acolo decât de aici...

M-am ridicat şi am aruncat o privire în jurul meu. Zeci, sute de morminte reci, umede, înclinate uşor aşteptau acolo pe cineva să vină să le citească povestea. Să le mai recite o dată strofa ce le anima viaţa până nu demult...

Eu mi-am cântat azi partitura... Acum plec acasă că...

...ştiu că mai am multe de făcut până să ajung Acasă!