Cutia Pandorei

Azi mă simt ciudat. În seara asta, mai exact... mă înţelegi? Nu cred. Slabe şanse, pentru că nu pari genul de persoană care să se îngrijoreze pentru mine. Nu te condamn. Nu! Şi ştii de ce? Pentru că, uneori, nici eu nu mă întreb „şi acum ce fac?”, „de ce am făcut asta?”, „ce se întâmplă cu mine acum?”...

Azi iar sunt pierdut. Iar m-am pierdut. Iar m-ai piedut, poate.
Sunt in abisul clipei cu multe semne de întrebare şi nu are nimeni un ciocan să le îndrept. Poate nu vrea nimeni să mi-l împrumute pentru câteva momente, dar, dacă mă urc acum pe gânduri să vorbesc cu mine, cred ca nici nu aş avea nevoie de ajutorul tău. cred că faci bine când stai deoparte şi mă laşi să mă descurc. Poate aşa mă maturizez. Da...poate.
Sau amalgamul ăsta de fum, amintiri, ceaţă şi sentimente face parte din planul tău de a mă readuce la mine? La „vechiul eu”? E vreun mesaj de-al tău, ascuns în papirusuri antice? Ai tu harta comorii ascunse unde X marchează locul? Asta ar fi furmos, crede-mă. Scenariile din mintea mea se joacă, se modelează, încep să se contopească cu mine.
Când ajung la X, ştii ce aş vrea să găsesc? Un cufăr nu prea mare în care să îmi aflu visele, idealurile, cărările şi drumul meu. În care să fie o hârtie îngălbenită de timp pe care să fie măzgălit răspunsul întrebării din copilărie: „ce vrei sa te faci când o să fii mare?”

Azi mă simt ca un păcătos care ştie ce pedeapsă îl aşteaptă... Azi mă mai simt un vas de lut, încă nears, neîntărit ce aşteaptă să fie pictat... Azi mai simt că nu ştiu nimic, nu pot ce vreau, nu am ce merit, nu merit ce am, nu ştiu ce vreau, nu vreau ce pot, nu fac ce ştiu...

Deocamdată ăsta-s eu.