Petrecere in trecere

…şi când urmează Revelionul!, o „sărbătoare” mult mai aşteptată decât oricare altele, când reţelele de telefonie mobilă cad ca din pod şi se izbesc de pământ ca ouăle cu coajă subţire, când toţi ne îmbrăcăm care mai de care, damele cu rochii de seară, neaparat lenjerie intimă roşie, ca să poarte noroc, cu bani într-o mână şi paharul de şampanie în cealaltă, cu zâmbete comercializate pentru o singură noapte, cu sânii push-up-uiţi ce tind spre a fi văzuţi, iar domnii cu costume de mii de euro, ceasuri scumpe şi cravate de păr de ureche de mangustă de plastic, sau cine ştie ce, când se strâng în jurul unor mese de-a dreptul împopoţonate şi îşi vorbesc amabil, iar înainte cu 3 zile se insultau subtil prin birouri, alţii stau cu o pâine de trei zile pusă pe masă şi aprind o lumânare ca să vadă s-o mănânce, [ok, unpic am exagerat dar aşa se vede mai bine diferenţa! J] dar au zâmbete de o viaţă pe faţă şi haine de anul trecut, nu au nevoie de foc pentru ca sufletele le ard de bucurie pentru că sunt împreună. Pentru că sunt ei şi sunt la ei acasă. Curat, ordine, furmos, modest. Ce ţi-ar trebui altceva să te facă fericit? Caviar? Vin franţuzesc de nu ştiu câţi ani? Nu. Ce ai nevoie în acea noapte e un pulovăr făcut de cineva drag, pentru tine special, o îmbrăţişare şi prezenţa persoanelor pe care le iubeşti şi care te iubesc fără steluţe cu scris mic la nota de subsol, ca în contracte.

Ştii prin ce se defineşte omul? Nu prin ce e în noaptea de Revelion, sau de oricare altă sărbătoare gen Paşte sau 1 Decembrie, nu prin ce face şi cum e el în acel moment... ci prin ce lasă după, atât fizic cât şi emoţional, spiritual. Exerciţiu: rămâi 20 de minute în locul unde îţi petreci Revelionul [de pildă, în faţa primăriei], după ce pleacă toată lumea şi observă ce e acolo sau în dimineaţa următoare, pe străzi lăturalnice. Aia ne caracterizează ca oameni, fiind suma gândurilor, vorbelor şi acţiunilor lor.

Personaţ ştiu că e posibil să te simţi bine şi prin alte mijloace. Poţi ieşi în evidenţă şi cu binele.

Sper ca anul care vine să vă aducă în pragul schimbării în bine, să vă apropie de cei dragi şi să apreciaţi ce pot ceilalţi să ofere! Numai bine, pace şi dragoste! 

Cruce. Ghimpi. Pace

Încă de cum m-am trezit aveam bucuria în mine, în minte şi pe chip. Cel puţin aşa îmi părea. Ştiam unde merg, poate e motivul, poate nu.

Pe drum, glume în maşină, poveşti, destăinuiri...

Când am ajuns, cu fata spre cer dar cu capul pelcat, oarecum, am intrat înauntru.

Imagini, chipuri de sfinţi, sculpturi în lemn masiv, candelabru cu locuri de lumânări, totul aducea a foarte vechi. Zidurile bătrâne, foarte groase, păreau de fortăreaţă. Era, de fapt, o fortăreaţă spirituală. Când am intrat acolo am început să zâmbesc, simţind singuranţa ce mă înconjoară. Stilul dinauntru era nou pentru mine. Picturile şi icoanele sfinţilor erau puse până la un anumit nivel binedelimitat de o linie de grosimea degetului ce înconjura tot interiorul mănăstirii. De desubt de linie era alb. Era pur. Era curat. În minte îmi apare acum imaginea unui om cu riduri de păcate pe frunte care, smerit fiind, se roagă în genunchi la o icoană, iar albul peretelui dinprejurul lui începe să prindă culori închise, reci, sumbre care, ca fâşii de cărpe, se răsfiră spre barajul despărţitor dintre noi şi sfinţi. Când se izbesc de acea linie, trec dincolo, mai sus, unele mai greu, altele mai uşor, pe măsura, gravitatea şi greutatea păcatului pomenit, ca mai apoi să se întoarcă dinspre linie şiroaie aurii ca razele soarelui dimineaţa târziu, la acel om, ştergându-i grimasa, lăsând loc zâmbetului de mulţumire.

Răcoarea dinauntru te ducea la verticalitate, la a-ţi recunoaşte şi analiza la rece faptele.

După ce am ieşit din mănăstire am început să mă plimb prin curte, prin pacea ce înconjura zidurile palide dar pline de viaţă, de istorie, de frumos...

Eram înconjurat de linişte. Nici vântul, nici ploaia nu mi se mai păreau ciudate... erau...eu. 

Monolog [part III]

-         Stai să ce?

-         Să mai răsfoim o dată cartea asta sa vedem ce îmi scapă... ceva nu fac bine!

-         Mai, baiatule, lasa prostiile astea de-o parte şi revino-ţi. Cine te vrea ca prieten, te vrea aşa cum eşti. Te vrea cu tot ce îi poţi oferi, cu tot ce ştie să-ţi dea, cu tot ce puteţi construi împreună!

-         Prieten mai înseamnă şi persoană care nu-şi încalcă cuvântul, care e lângă tine când ai o problemă, e persoana care ştie să vină cu soluţia în situaţiile atipice...

-         Da. Aşa e.

-         Pai vezi? Vezi? Eu n-am prea fost acolo.... n-am prea fost aşa.

-         Şi acum revenim la faza cu : dar ţi-ai cerut scuze, ştiu, dar n-a mers... etc. etc.

-         Eu, unu, nu ştiu ce să mai fac.

-         Am o idee: limpezeşte-ţi mintea, aruncă gândurile în ape tulburi şi relaxează-te. Are să-ţi vină ţie vreo idee din alea de care îţi vin doar ţie! Am încredere în tine.

-         E greu... cam greu. Dar sper şi eu că am să mă descurc.

-         Aşa să fie!

-         Uite, îţi spun ceva, când ne întâlnim, nu ştiu ce să-i zic. Mă golesc de tot. Simt că nu mai am nimic în posesie. E aiurea rău! E ca şi cum nu am mai avea lucruri comune.

-         E uimitor cât de mult se pot depărta două drumuri într-o vacanţă. Cât de mult se pot schimba persoanele din jurul tău. căt de mult te poţi schimba. Cu toate astea, eu încă tind să cred că ar trebui să mergi mai departe. Că trebuie să laţi lucrurile aşa cum sunt, să faci un pas în faţă, iar atunci când te intorci să ai puterea să zâmbeşti. Cred ca asta te face cel mai puternic din lume!

-         Încerc, încerc şi cred c-mi va reuşi. Hai că m-ai făcut, cu afirmaţia asta, să cred în mine puţin mai mult.

-         Asta şi încerc. Şi mă bucur să aud că-mi iese!

-         Îţi mulţumesc frumos pentru tot, prietene!

-         Pai, ce pot să zic? De aia sunt aici! M-ai chemat, am venit... acum plec, e târziu. Ştii că apar doar când te gândeşti la mine.