Introspecţie

I

 

Tăcea misterul sub pleoape

Inima – claustrofobă în piept

Vrea să iasă afară încet – încet

Şi în gând amintirile s-au pus să sape…

  

Scrâşnitul din dinţi de bucurie

Mă trezea noaptea să îmi spună

Poveşti mărunte, cam de-o lună.

Ce dulce… Ce dulce ironie…

  

În gând ziceam din când în când

Pe rând, că pot, că vreau, că ştiu,

Că, încă, mă simt foarte viu!

Că vreau să scriu un vers, un rând…

  

Şi mă gândeam la mine şi la alţii,

Cum pot să mintă şi să facă rele,

Cum pot să fure şi să-nşele,

Cum fiecare-şi gestionează talanţii…

 

II

   

Idei străpunse de aer greu

Şi rele stau pe străzi şi-n gânduri,

Când sentimentele-mi sunt puse-n rânduri,

Mă uit la ei şi mă întreb: Ce fac aici? Cine sunt eu?

  

Mă străduiesc să stau în umbră,

Să îi analizez, staţionez

Şi folosesc cuvinte cu care stric sau reglez,

Când viitorul stă sub o umbrelă sumbră…

  

III

  

Cine mai zice: ‘Doamne, Sfinte!’?

Cine se roagă şi posteşte?

Cine nu urăşte, doar iubeşte

Nu doar când îşi aduce-aminte?

  

Cine se uita în oglindă

Şi nu-i place ce vede?

Cine uită în el a crede

Şi-ajunge sufletul pe ură să şi-l vândă…

 

Uită de tine, cine eşti acum.

Eşti bucată din Dumnezeu,

Ieşi din labirint ca şi Tezeu,

Nu-ţi lăsa sufletul în noroi şi scrum…