Avem persoane de
care ne legăm. Avem persoane de care ne dezlegăm, fie că vrem, fie că nu. Suntem
dependenți de legăturile pe care le făurim cu obiectele, cu stările și cu
oamenii care ne înconjoară. Nu de mult timp am citit un articol legat de prietenie
și cum, în 100 de ani am evoluat de la 3 prietenii strânse la 5, în ciuda
tehnologiei la care suntem conectați. Mii de prieteni pe rețelele de
socializare și doar 5 prietenii adevărate, cum e vorba. Pe cât de interesant,
pe atât de trist... sau nu? Oare ne ajung acestea 5 (dacă avem cu toții
atâtea)? Oare ne satisfac nevoile? Pentru că, până la urmă, dependența asta ne
oferă unele avantaje. Sună urât, dar ne folosim de prietenii pe care îi avem. Partea
lminoasă în tot întunericul ăsta e că și ei ne folosesc, la rândul lor. Singura
diferență între prieteni și ceilalți e că dacă un alt om vrea să se folosească
de noi în același fel în care o face un prieten e că ne deranjează. Sunt unii
oameni cărora le faci favoruri pentru că vrei și sunt ceilalți cărora ori nu le
faci favoruri, ori nu îți place că le faci și atunci îi acuzi că s-au folosit
de tine. Partea bună e că unii oameni îți devin prieteni din cauza
reciprocității. Primesc și oferă. Primești și oferi și tu. Oricât de altruist
ai fi, dacă unei persoane îi tot oferi, ajungi la un anumit punct în care spui:
iar mă caută că vrea ceva.
Alte legături pe
care le-am observat la mine sunt cele cu oamenii care au făcut parte din
trecutul meu. Asta mi s-a mai întâmplat în anul în care bunica mea a devenit
înger. Înainte ca asta să se întâmple locuiam doar cu ea și asta a făcut ca
după ce a trecut mai departe, toate evenimentele din anul acela îmi aduceau
aminte de ea. Când a venit Paștele, mi-am amintit că ultimul Paște l-am
petrecut cu ea. De Crăciun la fel. De 1 Mai mi-am amintit cum am uscat pieptul
de pui prea tare pe grătar dar ea mi-a zis ca a fost foarte bun, deși nu era
așa. Și așa mai departe.
Legat de oamenii
din trecutul meu, zilele trecute îmi aminteam de verile petrecute la bunici, de
toți oamenii frumoși pe care i-am întâlnit acolo. De toate prieteniile pe care
le-am legat. Acum au mai rămas doar amintirile și, uneori mă mai agăț de ele. Mă
mai leagăn puțin pe ele, amintindu-mi cu foarte mare bucurie de clipele
petrecute cu ei. De cum stăteam nopțile pe bancă. De cum mergeam la scăldat. A fost
frumos. Altă legătră foarte puternică de
care îmi aduc des aminte e cu un coleg de facultate. Cum făceam noi planuri de
viitor, cum aveam noi glumele noastre, cum aveam discuții filosofice în timpul
plimbărilor lungi pe care le făceam. Era. Era frumos.
Mă întreb cât vor
mai dăinui amintirile acestea? Oare se vor șterge în cazul în care vor apărea
altele, mai profunde și mai impresionante decât acestea, așa cum o lumină mai
slabă nu se mai poate observa dacă e acoperită de o lumină mult mai puternică? Eu,
unul, sper că vor rezista mult. Doar sunt amintiri frumoase de care îmi aduc
aminte cu drag.
Uneori regret că sunt doar amintiri...
Îmi pare rău!
