Cafea?

Personal cred că avem nevoie de prieteni, ca de cafeaua de dimineaţă!

Dacă o serveşti cu lapte sau frişcă şi/sau zahăr sau miere înseamnă că fugi de realitate. Maschezi „indiciile” ce pavează drumul spre adevăr, iar adevărul e singurul lucru care ne impinge de pe stâncile minciunii, în oceanul de libertate.

Dacă bei cafeaua pur şi simplu, fără adaosuri „comerciale”, înseamnă că preferi să fii direct, să spui ce te nemulţumeşte, să ignori, uneori, „bunele intenţii” şi să treci peste rănile superficiale pe care le poţi deschide pe frunţile altora care sunt, şi aşa, pline de şanţuri cu deşeuri toxice supranumite minciuni!

Adevărul doare de zece ori mai tare decât minciuna... dar e bine că e o durere acută şi atât. Adevărul e ca atunci când dai cu degetul mic de la picior în piciorul scaunului. Te doare ca naiba 5 minute, îţi atrage atenţia, dar te-a împiedicat să te loveşti mai tare de masă!

 Minciuna e durere continuă ce creşte direct proporţional cu timpul. E ca o durere de stomac ce te face să te gârboveşti, iar când te gârboveşti îţi pierzi orizontul, rămâi fără coloană vertebrală, prezentul ţi se blochează în viitor, cu gândul la trecut!

Sau... totul e despre mine?

N-am aflat încă.

Dar, până aflu, tu cum bei cafeaua?

Eroi sau Erori?

Azi priveam lumea şi mi-am dat seama că avem nevoie de eroi.

Şi nu mă refer neapărat la sacrificiu de sine, ci la  a ieşi în evidenţă cu ceva pozitiv.

Atâta timp cât lumea e doldora de xeroxuri şi unora le e frică să poarte o pată de  curaj şi nebunie, demnitate, dăruire pe coala propriei vieţi, nu cred că se rezolvă ceva. Sau, n-ar trebui să se rezolve ceva? Oare e bine aşa cum e?  Probabil unora le place, cine ştie...

Altruismul ăsta ca de plastic reciclat prost stă lipit cu superglue ieftin pe faţa multora. Degeaba, tot se vede. Le dă interesul pe lângă.

Ştii persoanele alea care te caută numai când trebuie să le faci, dai, ajuti, fii pe plac, fii lângă ele, împrumuţi ...ceva? da. Majotitatea  suntem aşa. Problema   apare când iese la suprafaţă adevărul. Când afli că, de fapt, pentru atâta eşti bun, din punctul lor de vedere, iar când încerci mai mult, când încerci un lucru pentru simplul fapt că vrei să faci ceva fără ca unul dintre voi să aibă ceva de câştigat din asta, nu poţi. Şi ştii de ce? Pentru că celălalt spune: nu pot!, azi am altceva de făcut... , a intervenit ceva. , nu mai ajung... dar, de fapt ar trebui să spună: nu suntem atât de apropiaţi încât să facem asta. , eu nu vreau decât să profit de pe munca ta şi atât!, noi nu suntem prieteni, deci nu ma mai trata ca atare!, eu fac ce fac de obicei pentru că trebuie să câştig ceva din tot ce fac!, nu vreau să ieşim la o bere pentru că am altceva mult mai bun de făcut., dacă aş vrea să ies în oraş, nu te-aş alege pe tine pentru că tu ai alte atribuţii în viaţa mea şi una  din ele NU e postura de prieten....

N-ar fii mai corect aşa? Măcar să ştii care-i problema! Să poţi trece mai departe! Să-ţi cauţi eroii printre alte ziduri, nu prin dărâmăturile prin care   cotrobăi acum...

Şi... se pare că Sinceritatea e pe o scară mult prea sus-pusă şi nu mulţi ajung să îşi lase amprentele pe ea.... sau nu vor să-şi murdărească minciunile în care se îmbracă, cu Adevăr!

E trist că am uitat să scoatem linguriţa de puritate din sertatrul cu principii doar pentru a putea să mai gustăm din bolul cu integritate, curaj, demnitate, onestitate şi diplomaţie.... E trist că prea puţini îşi asumă responsabilitatea de a deveni Erou, dat fiind faptul că această „genă” zace în fiecare dintre noi! 

Păcat....păcat!