Mirosea a medicamente şi pansamente… a boală. Nu îmi plăcea. Am coborât scările alea ciudate rapid. Era vreo trei fără ceva . am băgat bancnota de leu în tonomat să-mi scot o cafea şi mi-a dat-o afară. Am zâmbit ştiind că a doua oară e cu noroc. Aşa a şi fost.
mi-am aşteptat liniştit cafeaua, era fierbinte. O ţineam cu grijă păşind înspre afară, înspre aer, înspre soarele de după-masă.
M-am aşezat pe o bancă, undeva la umbră să citesc. Mai sorbeam din cafea, mai dădeam o pagină, mai aruncam căte o privire-n stânga-n dreapta... aşteptam.
Ciudat era că mai toate băncile erau pline şi întreg locul era inundat într-o linişte sumbră. Parcă nici ciripit n-am auzit, nici măcar ambulanţa. Parcă era noapte, fiecare sunet se auzea amplificat. Zidurile îmbibate cu tristeţe şi durere erau presărate cu geamuri deschise de unde se mai auzea căte o uşă deschizându-se.
Nori albi şi destrămaţi se jucau, parcă, printre ramurile copacilor. Combinaţia de verde aproape crud şi alb pufos îmi gâdila gândurile şi mă făcea să zâmbesc. Un semn liniştit dar bun, în sensul bun, de data asta!
De-odată, o frunză cărămizie, împietrită s-a izbit, pur şi simplu de asfaltul crăpat din faţa mea. Am auzit-o. I-am simţit ultima vibraţie. Trist. Doar gândul că frunza cea veche, ruginită moare doar să lase loc unei alteia plină de viaţă, de un verde copilăros. Şi m-am liniştit.
Din când în când mai adia câte un val de aer răcoros ca o răsuflare. M-am gândit că e Moartea ce se plimbă prin curtea spitalului aşteptând să fie strigată de cineva. O simţeai acolo, de gardă non-stop! Nu riscă să-şi piardă slujba. Hmmm... Sora Moarte, cum zicea Părintele Arsenie Boca, Sora Moarte...
